Dimensiunea teologică a morții

1. Moartea trăită de om ca separare de Dumnezeu şi ca fapt împotriva naturii sale

Omul, fiinţa creată de Dumnezeu, prin tainicul act al îngemănării materiei cu spiritul, a fost menită să devină coroana creaţiei treimice, care trebuia să dea mărturie despre obârşia ei divină, prin chipul pe care Creatorul îl sădise în ea. Împuternicit de Dumnezeu cu prerogative de stăpân peste tot pământul (Fac. 1,28), el a dat nume tuturor vietăţilor de pe pământ (Fac.2,20). Prin aceste prerogative, văzându-se superior creaţiei (prin lumina raţiunii) şi ispitit prin vicleşugul şarpelui, el şi-a imaginat că poate să devină dumnezeu, ceea ce a şi reuşit, această îndrăzneală soldându-se însă cu ruperea comuniunii cu Dumnezeu şi supunerea sa vremelniciei care i-a cuprins şi trupul.

Egocentrismul şi mândria a cauzat neascultarea de Dumnezeu şi rămânerea lui singur în lume, fără de har, rămânere cer este identică cu moartea care şi-a împropriat-o. Moartea a invadat tărâmurile vieţii şi existenţa cosmică devine supusă stricăciunii, iar viaţa omului e anemică, supusă păcatului, morţii şi diavolului. ,,Aceasta este existenţa adamică: o existenţă precară, încătuşată în neputinţă, patimă şi moarte”1

Nimic nu e statornic în această lume şi lumea însăşi este supusă pieirii. Moartea stă la capătul ei ca un imens abis al nefiinţei, care înghite totul. Totul pare o existenţă provizorie, cariată de moarte, ieşită din nefiinţă şi întoarsă spre nefiinţă. ,,Moartea nu e numai graniţa fatală a vieţii, o prăpastie spre care apele vieţii se prăvălesc inevitabil, ea e prezentă chiar înlăuntrul vieţii. Slăbiciunea şi boala sunt expresia prezenţei ei în hotarele vieţii: nu murim dintr-o dată, ci viaţa însăşi e murire, e subminată de moarte. Viaţa e ca o coajă în care cariul morţii, prin neputinţă şi boală, sapă galerii din ce în ce mai adânci până la consumarea finală”2 Aceasta este condiţia dramatică a omului în această lume.

Ce înseamnă însă moarte pentru fiinţa umană? Întrebarea este inepuizabilă Ca întotdeauna, de când e lumea, moartea provoacă durere, tristeţe, ca orice despărţire definitivă de acest pământ. Toţi suntem mister între două mistere: naşterea şi moartea. Moartea rămâne pentru toţi şi pentru totdeauna o realitate cu neputinţă de schimbat. Ea descumpăneşte biata fiinţă umană, căci deşi ştie că ea este inevitabilă, deşi a fost înscrisă în soarta oamenilor dintru început, ea întristează, cere lacrimi. Moartea ni se oare ca violentează, că e un accident nedorit în calea vieţii, neaşteptat. ,,Confruntarea cu moartea e dramatică. E drama noastră omenească. E confruntarea dintre viaţă şi absenţa vieţii şi nimicnicie şi nimic. Ea rupe în două, întrerupe pe ,,a fi” şi-l preface în ,,a nu fi”. Desparte şi pare o despărţire definitivă. Din perspectiva morţii nu există decât trecut. Ceea ce a fost, a fost. Din momentul morţii nu mai este nimic ”3

,,Suntem în această lume deşartă ca într-un teatru plin de plâns, în care în fiecare zi vedem tragediile jalnicele ale vieţii vremelnice şi tirania înfricoşătoare a morţii pustiitoare care veştejeşte totul. Vedem totdeauna şi pretutindeni moartea. O vedem în orice timp, în toate zilele omului, în toate ceasurile zilelor. O vedem in orice vârstă, la bătrâneţe, la tinereţe şi chiar la începuturile vieţii. O vedem în fiecare loc, pe pământ, pe mare, în casele umile ale săracilor, ori în palate, pe tronurile înalte ale împăraţilor şi ale conducătorilor pământului. Toată lumea aceasta, lăcaşul puţinilor vii, este mormânt a nenumăraţi morţi. Lucrul nostru de fiecare zi este pe de o parte să murim, iar pe de altă parte să îngropăm pe cei morţi, sau alţii să ne plângă pe noi sau noi să plângem pe alţii nimic nu vedem mai des decât moartea, dar în nimic nu credem mai greu decât în moarte. Vedem că toţi murim dar nu credem că şi noi murim4 Mărturisim că suntem muritori, dar ne purtăm în aşa fel ca şi cum am fi nemuritori 5

Pr. Ion Bria afirmă că termenul moarte îşi are originea în grecescul thanatos şi latinescul mors şi semnifică limită a existenţei, destrămare a fiinţei ,,condiţia de separare a unităţii trup-suflet, prin întoarcerea trupului în elementele din care a fost creat”. ,,Starea morţii este o consecinţă a păcatului (Rom. 5, 12) care a introdus corupţia, stricăciunea, ca element de dezagregare în trup, moartea atingând doar elementul corporal, nu imaginea divină a omului care este sufletul nemuritor”. ,,Moartea este o condiţie de limită, dar nu o trecere de la fiinţă la nefiinţă”6.

În Dicţionarul Biblic de la Oradea se spune că ,,moartea privită dintr-un anumit unghi, este unul dintre lucrurile cele mai naturale; privită dintr-un alt unghi; ea este unul dintre cele mai nenaturale lucruri. Este pedeapsa pentru păcat (Rom. 6, 23). Pentru trupurile care sunt constituite aşa cum sunt ale noastre, moartea pare să fie o necesitate. Decăderea fizică şi descompunerea finală sunt procese inevitabile. Moartea nu a murit din punct de vedere fizic în ziua în care a comis actul de neascultare faţă de Dumnezeu. Este mai bine să privim moartea ca un element care implică întreaga fiinţă a omului. Omul nu moare ca un trup. El moare ca un om, în totalitatea fiinţei lui. El moare ca fiinţă spirituală şi fizică”7.