Doctrina ortodoxă despre suflet în raport cu teoriile metempsihotice

Initial, reprezentarile omului primitiv despre suflet erau foarte simple si nemijlocite. Sufletul îi aparea ca un spectru, un „apter ego”. Sufletul se naste, manânca, vâneaza împreuna cu omul. El traieste în diferite organe ale corpului .

Înca din acele timpuri foarte îndepartate – când, neavând nici o cunostinta despre structura corpului lor si neputând explica visele, au ajuns la ideea ca gândirea si senzatiile lor sunt datorate nu corpului, ci unui suflet distinct de corp, care ramâne în corp cât timp acesta este viu, si-l paraseste când moare – oamenii trebuie sa se fi gândit la raportul dintre suflet si lumea exterioara .

Cabaris si Molschet afirma: „Creierul este acela care se hraneste cu impresiune si apoi secreteaza idei” .

1. Premise

Fiintând de la Dumnezeu, ca exprimare a vointei divine „sa fie”, parte integranta a planului divin, omul a înglobat în sine doua realitati distincte.

Prima dintre ele, trupul, este materialul incontestabil existent, cazând sub incidenta simturilor, si deci, acceptat în unanimitate.

Cea dea doua componenta, de asemenea cu existenta în sine, independenta si net superioara trupului, prin existenta perpetua de la momentul când acesta începe sa fiinteze, este sufletul.

În decursul etapelor evolutive ale omului, stând sub semnul ratiunii întunecate, sufletul, existenta acestuia sau a unor însusiri ale lui au reprezentat obiectul multor controverse; conceptiile s-au diferentiat de la secol la secol, influentate de contextul socio-istoric.

1.1. Antichitatea precrestina

Secolele V-III Î.Hr. au decurs sub auspiciile controverselor si rationalismului filosofic. Iubitorii de întelepciune, filosofii, au adus în discutie problematica existentei sufletului omenesc si a argumentarii acestei afirmatii.

Sufletul ca entitate în sine existenta a fost relevat prin unanimitatea acceptiunii. Constientizarea actiunilor si perceptia exteriorizarii functiilor acestuia au condus la contradictii de ordin moral; principiul cauzalitatii ca principiu generator, a dus la aparitia în scoala de filozofie ateniana, a teoriilor metempsihotice si preexistentialiste.