Doctrina și Practica Botezului după Faptele Apostolilor

ARGUMENT

Botezul este Taina - şi încă cea dintâi şi cea mai mare dintre cele şapte Sfinte Taine - deoarece prin scufundarea omului în apă în numele Sfintei Treimi, se produce moartea omului vechi şi renaşterea lui la viaţa adevărată, a lui Hristos.

Odată cu aceasta omul se spală de păcatul stămoşesc şi de toate păcatele săvârşite mai înainte şi se imprimă chipul lui Hristos în el.

Nimeni nu se poate mântui fără această Sfântă Taină, adică fără a se naşte din apă şi din Duh (Ioan 3, 3-7).

Acest Botez prin apă şi Duh, - marele Apostol Pavel - îl numeşte „înnoire a vieţii” (Rom. 6, 3-5), făcută prin lucrarea Sfântului Duh (Tit 3, 5).

DOCTRINA ŞI PRACTICA BOTEZULUI

DUPĂ FAPTELE APOSTOLILOR

A. PRACTICA BOTEZULUI ÎN TIMPUL MÂNTUITORULUI

Pentru a înţelege mai bine originea, doctrina şi practica botezului creştin, descrisă de Sf. Luca în «Faptele Apostolilor», este nevoie să luăm în consideraţie contextul istoric şi religios în care s-a conturat practicarea lui şi să examinăm diversele rituri care se practicau în acea vreme.

Orizontul destul de vast nu ne va permite un studiu aprofundat al acestor rituri, care oricum rămâne în grija istoricilor religiilor - ele fiind cercetate numai în măsura în care ating tema noastră.

Religiile «sociologice» ale antichităţii şi ale culturilor tradiţionale nu aveau - şi nu au încă - nevoie de «rituri de iniţiere»: apartenenţa la ele se datora simplului fapt de a fi născut într-un loc, într-o cultură, într-un popor, un sistem politic, de care fiecare religie era legată.

Sub acest aspect, religia lui Israel prezenta deja o inovaţie, cel puţin înce¬pând cu regula fixată de legislaţia sacerdotală (Gen. 17): ritualul circumciziunii încorpora pe pruncul născut într-o familie ebraică la opt zile în «poporul lui Dumnezeu».

Chiar şi străinii puteau să fie astfel încorporaţi în comunitatea israelitică, în acelaşi timp religioasă şi politică, dacă se supuneau aceluiaşi ritual, observând Legea.

Acest ritual primea astfel valoarea unui ritual de iniţiere. Totuşi trebuie să observăm că, în imperiile în care «naţiunea israelitică» era recunoscută cu autonomia sa culturală şi juridică în timpul Noului Testament (imperiul roman şi imperiul părţilor), aceştia îşi schimbau naţionalitatea ceea ce implica în acelaşi timp obligaţii şi avantaje.

Cultele orientale se bucurau de o situaţie diversă în imperiul roman când erau recunoscute ca «religio licita»: nu implicau nici o schimbare de naţionalitate pentru adepţii lor; însă cei care deveneau adepţii lor trebuiau să se supună unor rituri de iniţiere eventual în mai multe etape.

Din acest punct de vedere, botezul creştin precedat de o pregătire catehetică, putea să pară, în ochii păgânilor care priveau lucrurile din afară, o ceremonie iniţiatică asemănătoare celei din cultele misterice.

Însă este clar că, pentru iudei, nici pregătirea catehetică, nici ritualul botezului nu puteau să fie interpretate în acest fel, deoarece amândouă erau puternic ancorate în ţara lor de origine.

Deci, nu trebuie să în¬cercăm a căuta în Noul Testament o expunere sistematică asupra ri¬tualului iniţierii creştine de tipul celei care va avea loc mai târziu în scrierile patristice.

1. La originile ritului

Studiul istoriei religiilor a demonstrat caracterul aproape universal al abluţiunilor cu apă şi a îmbăierilor religioase ca mijloc de vinde¬care, purificare şi mântuire. Apa, arhetip simbolic este rezervorul tuturor posibilităţilor existenţei, deţine puterea în reprezentările mitice şi religioase, de a spăla orice fel de impuritate, de a vindeca boli şi de a comunica puteri divine.

Îmbăierile sacre sunt deja prezente în religia Egiptului, iar ceremoniile sacre în care apa devine un element important sunt atestate în timpurile vechi şi în Babilonia, Persia şi India.

În Vechiul Testament apa este prezentată sub cele două aspecte - material şi simbolic.

Dacă apa purifică corpul de murdărie, ea devine imaginea purificării de păcat în ritualul lustral.

Apa ca element al ritului baptismal apare în textele primare nou-testamentare.  reprezintă culmea propovăduirii şi activităţii Sfântului Ioan Botezătorul, ca pecete dăruită celui care se converteşte şi-şi recunoaşte propriile păcate printr-o unire sau adeziune la Israelul cel sfinţit, iar  săvârşită în biserica apostolică în numele Domnu¬lui Iisus constituie pecetea pocăinţei faţă de propriile păcate şi ade¬ziunea de credinţă în Evanghelie, prin sfinţirea întru Duhul Sfânt, semn al apartenenţei la noua comunitate a mântuirii, care implică după cum ne lasă să înţelegem termenii  şi  o afundare, în apa cea vie, fără totuşi să fie supraevaluat elementul apă.

Acelaşi element, apă, îl întâlnim în mişcarea baptismală din Siria şi Palestina contemporană naşterii creştinismului.