Elemente de antropologie teologică

Preliminarii

Aşezat de Dumnezeu în fruntea tuturor creaturilor văzute, omul era destinat să realizeze în el însuşi unitatea şi armonia întregului, unind întregul cu Dumnezeu, făcând din univers un organism omogen în care Dumnezeu ar fi fost „totul în toate”, conform scopului final al creaţiei, transfigurarea. Creaţia, are ca sens şi finalitate, îndumnezeirea, ce se întemeiază pe o ordine care este solidară cu ordinea divină. Valoarea temei este dată de importanţa şi de scopul final, ce sunt expuse în lucrarea de faţă, la care omul este ,,condamnat” să ajungă: ridicarea din limitarea sa şi tinderea spre Creatorul său, adică spre asemănarea cu El şi totodată spre îndumnezeire. Această îndumnezeire a omului şi ridicarea lui la asemănarea cu Dumnezeu era din veşnicie prevăzută. Şi de aceea Hristos nu S-a întrupat pentru păcatele noastre, cum de multe ori tindem să spunem, ci pentru îndumnezeirea omului. Iar pentru a putea fi posibil acest lucru, este nevoie de o continuă conlucrare a omului cu Dumnezeu şi nu de o continuă pasivitate a lui. Pentru a fi autentice, lumea şi viaţa trebuie să participe la viaţa lui Dumnezeu. Ordinea divină este impregnată prin calităţile acesteia: consistenţă, transparenţă, ierarhie şi comuniune, prezente în fiecare element constitutiv al lumii, ca şi în ansamblul Universului. În aceeaşi ordine de idei, umanitatea îşi desfăşoară de la începuturi existenţa în mod ordonat, după o ordine care este imagine a celei divine. Prin chipul lui Dumnezeu din om, darurile acestuia sunt constitutive în trupul şi sufletul omului. Aceste daruri primite de om, îl obligau pe acesta să le folosească în scopul pentru care a fost creat, de preot al lumii, să le liturghisească, adică preluându-se pe sine şi lumea în mod creator, slujindu-se de ajutorul harului divin prin energiile necreate constitutive atât lui cât şi lumii, să le întoarcă îndumnezeite, lui Dumnezeu. Această colaborare numită mod teandric sau mod divino - uman implică asumarea şi trăirea în viaţa umană a valorilor vieţii dumnezeieşti. Astfel, coordonata religios morală a vieţii umane este coordonata fundamentală, atât în ordinea iniţială, în cea a căderii şi mai ales în cea a restaurării în har. Creat „după chipul” lui Dumnezeu Cel infinit, omul e chemat să-şi depăşească propriile limite ca şi cele mărginite ale creaţiei şi să se facă infinit. În chip este implicată esenţial tensiunea omului spre Îndumnezeire. În aceasta constă măreţia omului, în tensiunea - poruncă de a se îndumnezei, şi nu în frumuseţea existenţei biologice supreme, de animal raţional. Măreţia omului rezidă astfel în destinul lui, cel al îndumnezeirii pe care îl arată chipul lui Dumnezeu care „presupune prezenţa indestructibilă a harului naturii umane, implicat în însuşi actul credinţei”. Această menire e exprimată în Scriptură prin atributul Asemănării. Prin asemănare Sfinţii Părinţi înţeleg unirea maximă cu Dumnezeu, ajungerea la Modelul sau Arhetipul absolut, Hristos Chipul Tatălui, fără confundarea cu Acesta. Sfântul Ioan Damaschinul defineşte creaţia omului „după chip” ca însumând mintea şi libertatea omului, şi „după asemănare”, „ca însumând desăvârşirea în virtute pe cât e cu putinţă.” Această asemănare vizează atât finalitatea cât şi drumul spre aceasta. Pe scurt, finalitatea existenţei umane este îndumnezeirea, iar existenţa umană în sine se rezumă la parcurgerea acestui drum de la Chip la Asemănare. Însă aşa cum originea omului este hristologică (după chipul Tatălui - Hristos) şi finalitatea este hristologică, dar şi drumul spre aceasta, drum care se bazează pe împreună lucrarea celor două voinţe, dumnezeiască şi omenească. Această menire a omului rămâne şi după actul căderii. Primul pas al împreună lucrării a fost realizat de Adam prin acţiunea punerii numelor, însă în asumarea vieţii ca relaţie între sine şi Dumnezeu de la care vine belşugul de viaţă, Adam a eşuat prin actul mâncării în afara lui Dumnezeu. Acest al doilea pas al mâncării ca relaţie cu Dumnezeu a fost restabilit şi făcut posibil şi accesibil nouă de Adam cel Nou.