Epistola I către Corinteni

Introducere

Cei doisprezece ucenici, pe care Domnul Iisus Hristos i-a ales apostoli şi vestitori ai săi, au aplicat asupra Bisericii începătoare şi pecetea personalităţii lor. Însuşi Mântuitorul Hristos, prin numirile ce le-a dat ucenicilor, arată particularităţile deosebite ale caracterului lor şi superioritatea însuşirilor lor. Astfel Ioan a fost numit Fiul Tunetului, iar Simon a trecut în toate veacurile cu numele de Chifa sau Petru, apostolul Pietrei din capul Unghiului (I Petru 2,4-8). Lui Petru îi revenise cinstea de a admite cu autoritate pe primul păgân netăiat împrejur, cu drepturi egale, în comuniune cu Hristos şi el totdeauna a fost socotit unul dintre stâlpii principali ai Bisericii primare (Galateni 2,9). Ioan pe de altă parte, este apostolul iubirii, apostolul iubit şi evanghelist ales, cu evlavia lăuntrică mai presus de formele externe. Petru, ca cel dintâi care mărturisise divinitatea lui Hristos, şi Ioan, ca prieten iubit al lui Iisus ca om, iată două nume în comunitatea apostolilor, care pentru ochii omeneşti strălucesc cu o lumină deosebită între cele douăsprezece pietre preţioase ce s-au aşezat la temeliile noului Ierusalim (Apocalipsa 21,14).

Nu era însă încă şi un apostol, căruia să i se încredinţeze un lucru şi mai vast şi mai rodnic şi mai greu, care trebuia să întemeieze încă şi mai multe Biserici, să suporte şi mai mute încercări şi să atragă în turma lui Hristos o mulţime mult mai mare de credincioşi, apărarea şi susţinerea noii comunităţi se rezema la început pe umerii Sfântului Petru şi totuşi răbdarea nu a fost supusă la o încercare aşa cum a fost supusă răbdarea aceluia asupra căruia zilnic apăsa îndatorirea „de a purta de grijă de toate Bisericile”, cum va fi viitorul Apostol Pavel. Apostolul Ioan a trăit mai mult decât toţi apostolii şi totuşi chiar şi viaţa acestuia apăsată de anii de exil şi de cumplite necazuri, a fost mai puţin încercată decât a aceluia care socotea pentru sine abia o mică amărăciune „de a muri în fiecare zi” (I Corinteni 15,31). Trebuia deci un al treilea fel de apostol. Pe lângă apostolul mărturisirii şi apostolul iubirii, Biserica lui Hristos mai avea nevoie şi de apostolul neamurilor.

De aceea nu este o exagerare a acorda o importanţă atât de mare meritelor arătate creştinismului de Sfântul Apostol Pavel. Acest lucrător de cea mai mare însemnătate şi plin de abnegaţie ar fi putut cu tot dreptul să spună că s-a ostenit mai mult ca oricare dintre astfel de propovăduitori cum au fost apostolii. Un drept deplin argumentat şi prin aceea că el de la Ierusalim până în Iliria, de la Iliria până la Roma şi poate chiar până în Spania a propovăduit Evanghelia şi care a insuflat o nouă viaţă în lumea învechită şi îmbătrânită. Şi totuşi, toate acestea au fost poate cele mai puţin durabile din bunurile de care s-a folosit omenirea cu ajutorul geniului şi vieţii lui.

În epistolele pauline găsim, oricare ar fi fost evenimentul care ar fi determinat scrierea lor găsim cele mai timpurii manifestări ale acelei literaturi creştine, cărora lumea le datorează cele mai bogate comori de poezie şi elocinţă, de înţelepciune morală şi de mângâiere duhovnicească. Minţii sale, înflăcărată de iubire şi luminată de duhul Domnului său, datorăm noi expunerea sistematică a marilor adevăruri ale acelei taine a credinţei, din veac ascunse şi anume descoperită în Evanghelia lui Hristos. Datorită îndrăznelii sale, vederilor sale clare şi înălţimii sale morale datorăm noi eliberarea religiei de jugul Legii, despărţirea creştinismului de învăţătura levitică.

El a fost unealta lui Dumnezeu, care a dat putinţă răspândirii generale a creştinismului. Ca apostol al neamurilor, el a fost apostol al libertăţii, culturii şi al raţiunii, dar în afară de aceasta a fost şi apostolul care mai lămurit ca toţi a arătat pentru cunoştinţa religioasă a omenirii importanţa credinţei, arătând convingător şi fără putinţă de ripostă în acelaşi timp şi măreţia şi universalitatea acestei răscumpărări, pe care a săvârşit-o Mântuitorul Iisus Hristos. Din această cauză, când credinţa lui Hristos se întuneca mai mult în inimile oamenilor, când flacăra ei cea mai curată era expusă unei primejdii să se stingă, fie sub spuza moartă a senzualităţii, fie sub suflările de gheaţă ale scepticismului, viaţa religioasă a reînviat în cea mai mare măsură datorită influenţei epistolelor lui. Să ne gândim de exemplu doar la una dintre normele sale riguroase: „Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă” (Romani 13,13), normă care a devenit pentru Fericitul Augustin steaua călăuzitoare care l-au scos din întunericul rătăcirilor morale aşa cum fiecare creştin poate găsi calea către treptele superioare ale sfinţeniei şi libertăţii creştine, în unirea cu Hristos.

Interesant este aspectul că duşmanul victorios al filosofiei păgâne şi al idolatriei şi-a petrecut copilăria în mediul păgân dintr-un oraş al filosofiei. Duşmanul neîmpăcat al exclusivismului iudaic, după însăşi originea sa, era evreu, omul care a dat lovitura de moarte fariseismului era fariseu. Chiar din tinereţe a fost crescut în Ierusalim, la picioarele lui Gamaliel (Fapte 12,3; 26,4), a învăţat până la desăvârşire legea părintească şi-a trăit în cea mai aspră supunere faţă de legea iudaică. Viaţa Sfântul Pavel ne este cunoscută din Faptele Apostolilor, dar tabloul personalităţii sale complexe ni se descoperă în epistolele ce le trimite Bisericilor pe care le-a întemeiat de-a lungul vremii.