Familia Creștină și Rolul ei Pentru Păstrarea Demnității Umane și a Sfințeniei Vieții

Familia este o instituţie divină întemeiată de Dumnezeu încă de la creaţia omului. Având în vedere instituirea ei de către Dumnezeu, familia are un caracter sacru, subliniat de faptul că ea are drept prototip însăşi familia divină, Sfânta Treime, care are drept temelie iubirea desăvârşită, comuniunea, unitatea şi egalitatea Persoanelor Acesteia. Se evidenţiază prin aceasta, faptul că, familia este cea mai de seamă instituţie aşezată în slujba vieţii, toate celelalte instituţii care au rol în susţinerea şi promovarea vieţii omului fiindu-i subordonate, atât sub aspectul originii lor, cât mai ales în cea ce priveşte rolul şi menirea lor. Nu vrem să minimalizăm cumva, contribuţia celorlalte instituţii în ceea ce priveşte susţinerea şi promovarea familiei, ci vrem să subliniem faptul că din punct de vedere al importanţei, al rolului şi al specificului, familia este evident superioară, întrucât ea este locul unde se creează şi se formează cu precădere persoana umană.

Transformarea unui individ în persoană este „ cea dintâi operă a familiei ” Altfel spus, familia este un adevărat leagăn al vieţii, este locul unde se plămădeşte, se naşte şi se dezvoltă viaţa omului. La originea vieţii se află „ familia ca şi nucleu al societăţii, iar la temelia familiei stă căsătoria ” Trebuie să arătăm că din punctul de vedere al învăţăturii creştine, familia, numită sociologic „celula” societăţii, presupune două aspecte, unul biologic şi unul moral. Sub aspect biologic, familia trebuie considerată ca „prima celulă” a societăţii, întrucât un neam în care căsătoria şi familia suportă grave atingeri sub aspectul semnificaţiei şi al rolului lor pentru om în general, mai devreme sau mai târziu acel neam este supus dispariţiei. Cât priveşte aspectul moral, „ familia e considerată în mod justificat o „celulă” a societăţii, întrucât în familie se pun bazele educaţiei, în familie începe „dăltuirea” sufletului creştin, familia este cea mai abilitată componentă a unei societăţi pentru a practica această „artă” supremă, care este educaţia ”

Omul, creat de Dumnezeu după chipul Său (Facere 1, 27 ), prin chiar natura creaţiei sale, este destinat vieţii de comuniune, după cum ne spune Sfânta Scriptură „ nu este bine să fie omul singur să-i facem lui ajutor potrivit pentru el ” (Facere 2, 18). Având în vedere faptul că omul este creat după chipul lui Dumnezeu, iar Peroanele Sfintei Treimi formează, prin iubire, o unitate desăvârşită, în consecinţă şi omul „ chip al lui Dumnezeu” este o unitate completă întrucât „ unitatea sa de om nu se realizează în dualitatea personală neuniformă, ci complementară de bărbat şi femeie ” Unitatea familiei este demonstrată aşadar, prin faptul că are drept prototip pe Dumnezeu, Cel Unul în fiinţă, pe de o parte, iar pe de altă parte, prin însăşi modalitate creării lui, a omului, despre care ne spune iarăşi Sfânta Scriptură: „ Şi a zis Adam: Iată acesta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie , pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup ” (Facere 2, 23-24). Bărbatul şi femeia exprimă aşadar, două modalităţi de existenţă a omului. Omul a fost creat „ca dualitate pentru a exista în relaţie, luat individual el nu se simte complet, îl caută pe celălalt pentru împlinire şi creaţie ”

Dacă omul este creat „ după chipul lui Dumnezeu ”, având în vedere faptul că la temelia Sfintei Treimi stă iubirea, el însuşi, omul, fiind rod al iubirii lui Dumnezeu, apare ca necesar faptul ca omul să experieze această iubire în viaţa sa de familie, în care se reflectă chipul comunitar al lui Dumnezeu Treime. Dumnezeu l-a creat pe om, chemându-l la existenţă prin iubire, El l-a chemat în acelaşi timp la iubire, căci Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4, 8) şi El este în El Însuşi, taina iubirii şi a comuniunii personale a iubirii. Aceasta este pentru om un dar şi în acelaşi timp responsabilitate, de a trăi în dragostea lui Dumnezeu şi a o aşeza la temelia familiei şi a vieţii lui.

Creând pe om în aceasta dualitate personală şi complementară, bărbat şi femeie, Dumnezeu a înscris în el vocaţia şi în acelaşi timp capacitatea şi responsabilitatea corespunzătoare pentru iubire şi comuniune. Iubirea şi comuniunea sunt aşadar vocaţia fundamentală şi înnăscută oricărei fiinţe umane.

Dumnezeu rânduieşte familia aşezând la temelia ei dragostea, tocmai pentru ca omul să fie ferit de egoism şi pentru a-l face capabil de dăruire către semenul său, pe care să-l ajute şi de care la nevoie, să fie ajutat. A rânduit Dumnezeu familia pentru ca să-l asocieze pe om la opera de continuă creare a vieţii, operă pe care o binecuvintează în rai: „ Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi ” (Facere 1, 28).