Familia din perspectiva vieții și a învățăturii Mântuitorului Iisus Hristos

Potrivit textului scripturistic din Cartea Facerii constituirea familiei îşi are fundamentarea în voinţa divină exprimată la creaţie. „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18). Sf. Părinţi, interpretând acest text, spun că unirea dintre bărbat şi femeie nu reprezintă o imagine a celor pământeşti, ci a lui Dumnezeu însuşi, care fiind unul zice noi (Facere 1, 26) şi că prin unirea celor doi se formează o comunitate în care se sălăşluieşte divinul, cf. textului de la Matei 18, 20, ,,unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”

Din această perspectivă, căsătoria înseamnă unirea deplină dintre bărbat şi femeie, dăruirea reciprocă totală, care antrenează atât sufletul cât şi trupul. În continuarea relatării din Fac. 2 se trece de la situaţia protopărinţilor la o generalizare de o mare profunzime teologică: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Facere 2, 24). Citind acest text (Matei 19, 5; Marcu 10. 7-8), Mântuitorul Hristos înfăţişează căsătoria, această unire profundă a două persoane complementare, ca pe o lucrare a lui Dumnezeu: „Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă” (Matei 19, 6; Marcu 10, 8.9)

Sacralitatea căsătoriei apare astfel „de la început” (Matei 19, 4), ca un dat al creaţiei. În Vechiul Testament, unirea deplină dintre bărbat şi femeie prin căsătorie va fi folosită ca metaforă pentru relaţia dintre Iahve şi poporul Său, păcatul idolatriei la acest popor fiind calificat drept adulter (Os. 1, 2; Ier. 2, 3; 13, 21-27). Ideea va fi preluată în Noul Testament, unde căsătoria apare drept figură profetică a unirii dintre Hristos şi Biserica Sa. Pe temeiul acestor relaţii între căsătorie şi taina dumnezeiască, Sfinţii părinţi n-au ezitat să vorbească despre căsătorie ca despre o taină a Vechiului Testament.

Sacralitatea conferită de Dumnezeu căsătoriei încă de la creaţie înseamnă afirmarea unor valori nu numai sacre, ci şi profund umane, împotriva oricărei extreme, fie în sens hedonist, fie în sensul maniheismului sau „angelismului”. Din această perspectivă, orice tendinţă de desacralizare sau de secularizare a iubirii umane integrale, a deschiderii spre viaţă, spre naşterea de prunci, spre fidelitate conjugală, unitate şi indisolubilitate, înseamnă nu numai deturnarea căsătorie de la planul trasat de creator, ci şi privarea ei de ceea ce are mai profund uman. Desacralizare devine astfel dezumanizare, efectele ei resimţindu-se atât pe planul vieţii cuplului, cât şi pe planul umanităţii ca atare

Căderea în păcat a avut printre consecinţele ei şi deteriorarea instituţiei căsătoriei. Ştim din Vechiul Testament că poligamia a fost practicată chiar de patriarhii evrei. La păgâni a existat şi poliandria. Femeia era desconsiderată şi redusă practic la condiţia de sclavă a bărbatului. De multe ori copilul era tratat ca un simplu obiect, putând fi vândut, părăsit sau chiar ucis.

Deşi prin cădere căsătoria a pierdut harul pe care-l avea în starea primordială, totuşi „ea n-a fost desfiinţată în esenţă. Căci nici natura umană n-a fost distrusă.” Mântuitorul Hristos a restaurat legătura căsătoriei, înălţând-o „din ordinea naturii în ordinea harului”

1. FAMILIA DIN PERSPECTIVA VIEŢII ŞI A ÎNVĂŢĂTURII MÎNTUITORULUI IISUS HRISTOS

Niciodată nu s-a subliniat îndeajuns faptul că Domnul a petrecut nouă zecimi din viaţa Sa pământească în familie. Iar prezenţa Sa la nunta din Cana Galileii, unde a săvârşit prima minune (In. 2, 1-11), are o profundă semnificaţie teologică, clar evidenţiată în slujba ortodoxă a Tainei Cununiei: „Care, pentru negrăitul Tău dar şi multă bunătate, ai venit în Cana Galileii şi nunta care era acolo ai binecuvântat-o, ca să arăţi că din voia Ta se face însoţirea cea după lege şi naşterea de prunci dintr-însa (din prima rugăciune de după ectenia mare). Fericitul Augustin zice că „Hristos a întărit la Cana ceea ce a instituit în rai”

În Predica de pe Munte, aprofundând sensul poruncii a şaptea din Decalog, domnul ne învaţă - cu autoritatea Sa mesianică, superioară celei a lui Moise – că nu numai adulterul exterior este păcat, ci şi adulterul săvârşit „în inimă”: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: să nu săvârşeşti adulter. Eu însă vă spun vouă că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 27 – 28). Astfel, Mântuitorul reafirmă fidelitatea conjugală, căsătoria monogamică, calificând drept păcat grav chiar intenţia care contravine unităţii depline a soţilor.