Familia, școala și biserica - principalii factori în educația religioasă

MOTO

Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am porucit Eu vouă. Şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului.

(Matei, 28,19- 20)

CAPITOUL I

MOTIVAREA ALEGERII TEMEI

Necesitatea realizării unei cât mai bune desfăşurări a dezvoltării religiozităţii copilului, ştiut fiind faptul că omul se naşte cu predispoziţie spre Dumnezeu, a făcut să se amplifice preocupările atât faţă de factorii externi, cât şi de cei interni ai educaţiei religioase.

Astfel se continuă şi se amplifică necesitatea religiei în viaţa noastră.

Această temă este actuală pentru domeniul religios deoarece în societatea contemporană atât tinerii cât şi copiii primesc nu numai prin mijloace mass-madia, dar şi prin exemplul negativ al celor din jur sugestii ce-i pot abate de la o înţelegere corectă a adevărului revelat şi, nu în ultimul rând de la trăirea după voia lui Dumnezeu.

În această lume în care “desfrâul poartă numele de dragoste, yoga se numeşte <<unire cu divinitatea>>, a fuma şi a bea se numesc <<drepturi ale vieţii>>, etc” 1 , copiii, implicit şi tinerii sunt dezorientaţi, ora de religie are menirea să le îndrepte paşii pe drumul cel bun. Numai că profesorii se vor strădui zadarnic dacă părinţii nu vor pune de acasă bazele unei bune educaţii. La aceasta se adaugă şi rugăciunile stăruitoare ale bisericii.

Profesorii de religie au şanse mult mai mari atunci când profesorii de alte discipline, cum ar fi istoria, geografia, româna, muzica, desenul, pun umărul pentru a-i salva pe aceşti copii de care uneori părinţii lor nu se mai ocupă, fiind prea ocupaţi de partea materială a lucrurilor.

În cazul în care există o strânsă legătură între familie, şcoală şi Biserică, cuvintele Mântuitorului „Învăţaţi-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă”(Matei 28, 29) capătă valoare.

“Toţi cei implicaţi în realizarea educaţiei religioase au misiunea de a propovăduii Evanghelia lui Hristos, tinerii conştientizând faptul că îndepărtarea de adevărul revelat manifestat în persoana şi activitatea Domnului nostru Iisus Hristos îl duce pe om la pierzanie. Dimensiunea misionară a educaţiei religioase vizează, pe lângă instruirea tinerilor în ceea ce priveşte elementele de doctrină şi istorie creştină şi îndreptarea lor spre împărtăşirea lor cu Sfintele Taine.” 2

1. Neofit Monahul, Rugăciune către tineri, Credinţa Strămoşească, Iaşi, 2005, p. 107

2. Timiş Vasile,Religia în şcoală, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, p. 15

Iată de ce consider că metoda eficientă de educare religioasă a copiilor se poate realiza doar prin contribuţia şi colaborarea fructuoasă dintre familie, şcoală şi Biserică.

CAPITOLUL II

Factorii primordiali în educarea elevului

2.1 Factori externi ( familia, şcoala şi Biserica )

Din cele mai vechi timpuri mintea iscoditoare a omului a fost preocupată de ceea ce se întâmplă în realitatea înconjurătoare, a încercat să patrundă tainele universului, să le cunoască. Odată cu societatea a apărut şi educaţia ca un proces de desfăşurare cu particularităţi distincte de la un moment istoric la altul, după cum existenţa socio umană în ansamblul său se află în continuă devenire.

Educaţia este una dintre cele mai nobile şi mai complexe activităţi umane. Ea este absolut necesară omului, existând în acesta dorinţa, înclinaţia, dar şi capacitatea de a răspândi zestrea întelepciunii şi învăţăturii sale, de a se perpetua spriritualiceşte, dincolo de timpul şi spaţiul ce i-au fost hărăzite. Prin educaţie, omenirea durează şi dăinuie. Din această perspectivă, o cultură importantă trebuie să dispună şi de un învăţământ pe măsură. Prin el, îşi construieşte elementele dăinuirii sale. Acest lucru se întâmplă dacă ţinem cont de cele dou mari scopuri ale educaţiei: primul este „ să dăm copilului cunoştinţe generale de care, bineînţeles, va avea nevoie să se servească; aceasta este instrucţia. Celălalt e să pregătim în copilul de azi pe unul de mâine şi aceasta este educaţia.” 3 Nu achiziţia în sine este valoroasă, ci cum, când, şi ce se actualizează atunci când trebuie .

„Un îndreptar de bază pentru educaţie îl constituie Vechiul Testament. Din cărţile: Levitic, Numerii, Deuteronom, Pilde şi Psalmi rezultă că scopul educaţiei este dobândirea înţelepciunii spre care trebuie să tindem din toate puterile. În concepţia vechi-testamentară este considerat om înţelept nu cel care are multe cunoştinţe, ci cel care ştie cum să trăiască pentru a fi bine plăcut lui Dumnezeu.

Ca metodă de educaţie, Vechiul Testament, recomandă în special exemplul părinţilor care trebuie să-şi educe copiii şi atunci când este cazul, să-i mustre şi să-i bată: <<Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme.>>(Pilde 13,24 ).Familia deţine rolul fundamental în educaţie, ceea ce s-a păstrat până în zilele noastre.”

Ideea de educaţie este prezentată şi în Noul Testament, copiii fiind supuşi unei îndrumări atente, orientate spre Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Aceasta rezultă din chiar cuvintele Sale: <<Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor.>> (Matei 19,14).

3. 3.Cucoş Constantin, Pedagogie,Ed. Polirom, 1996, p. 28

Educaţia creştină are drept început şi sfârşit dragostea de om şi de Dumnezeu, în vederea fericirii omului pe pământ şi în ceruri. Prin realizarea ei pe pământ această educaţie urmăreşte să câştige împărăţia cerurilor.

Educaţia creştină înseamnă convertirea totală la Hristos.” 4

„În epoca patristică, părinţii şi scriitorii bisericeşti creează o nouă formă de spiritualitate care implică o orientare nouă pentru fiecare individ.

Ei foloseau metode diferite de educaţie în funcţie de situaţii, împrejurări şi oameni, ei nu doar vorbeau despre educaţie, ci se aplicau cu foarte mare dăruire şi răbdare asupra sufletului fiecărei persoane, manifestau o îndrumare directă, personală şi un control continuu al fiinţei umane.

Biserica era cea care făcea educaţia, în spiritul de frăţietate şi de dragoste, proces în care personalitatea nu era anulată, ci integrată în ansamblul celorlalte personalităţi.” 5