Hristologie

Introducere

În prologul Evangheliei a IV-a, Sfântul Apostol loan confirmă ca dat al Revelaţiei divine hristocentrismul creaţiei. „Toate prin El (Hristos) s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan I, 3). Această afirmaţie a constituit punctul de plecare al teologiei Logosului întrupat, care s-a dezvoltat şi a căpătat o amploare deosebită în Răsăritul Ortodox.

Sfinţii Părinţi răsăriteni au intuit şi demonstrat cu vigoare importanţa calităţii de Logos al Tatălui a Mântuitorului Iisus Hristos, fapt care i-a ajutat să păstreze un echilibru între cele trei aspecte ale operei răscumpărătoare: ontologic, recapitulativ şi de jertfă. în acelaşi timp i-a ajutat să evidenţieze legătura, neîntreruptă nici chiar de căderea protopărinţilor în păcat, dintre Cuvântul Tatălui şi creaţia zidită prin El şi pentru El: „întru ale Sale a venit” (Ioan I, 11).

Sfântul Atanasie cel Mare foloseşte, pentru explicarea creaţiei prin însuşi Fiul Cel de o fiinţă cu Tatăl, noţiunea de participare a creaturilor, în clipa apariţiei lor din nimic, dar şi după aceea în menţinerea şi dezvoltarea lor, la lucrarea Fiului . El a pus în evidenţă faptul că dacă nu se admite în actul creaţiei în momentul săvârşirii lui şi după aceea o legătură a creaţiei cu Dumnezeu Cel transcendent prin Sine din veci, ea este rezultatul unei transformări treptate a acestui fals dumnezeu în lume. Pentru a nu se ajunge la această concluzie greşită, spre care se îndreptau ereticii arieni, Sfântul Atanasie a opus ideii unei lumi ca prelungire a unui dumnezeu nedeosebit în esenţă de ea şi ideii unei lumi total închise în sine, ideea unei legături între lume şi Dumnezeu, prin participarea lumii la Dumnezeu. Între lumea imanentă şi Dumnezeu cel transcendent începe o legătură la crearea lumii şi această legătură continuă .

În baza acestei legături, lumea nu se identifică cu Dumnezeu, dar nici nu se separă de El. Tot Sfântul Atanasie a accentuat şi faptul că dacă lumea n-ar intra din momentul creaţiei în relaţie cu Fiul şi cuvântul lui Dumnezeu, n-ar fi în stare să-1 primească nici ca Fiul şi Cuvântul întrupat al Tatălui. „Între creaţia lumii de către Fiul şi mântuirea ei după cădere prin El, afirmă Pr. prof. Dumitru Stăniloae, comentând pe Sfântul Atanasie, este o strânsă legătură, fără ca Fiul să fie obligat să se întrupeze, dar putând să se întrupeze datorită faptului că a creat o lume capabilă de relaţia cu El, capabilă să participe la lucrarea lui Dumnezeu, capabilă să-L încapă pe Dumnezeu” .

Capitolul I. Logosul Tatălui – Mântuitorul lumii

În ciuda căderii omului, prin neascultare, din comuniunea de viaţă şi iubire cu El, Dumnezeu nu-şi schimbă planul de îndumnezeire a făpturii sale, ci doar acesta va fi precedat, prin întruparea şi jertfa Fiului Său, de răscumpărare sau mântuire. „Asumarea personală a firii umane integrale, de către Fiul, Cuvântul transcendent şi veşnic, din Fecioara Maria, este un act care recreează şi restaurează lumea; de aceea, întruparea este temelia îndumnezeirii” .

Dacă se minimalizează, ca în teologia apuseană, rolul întrupării în iconomia divină, cu greu mai poate fi fundamentată învăţătura despre îndurnnezeirea omului, ca ţintă finală a lucrării mântuitoare a lui Hristos, accentul fiind pus în acest caz în mod unilateral pe răscumpărarea câştigată prin cruce. În Ortodoxie, s-au ţinut permanent în echilibru întruparea şi răscumpărarea, observându-se legătura lor interioară, căci amândouă sunt lucrări ale aceleiaşi Persoane divino-umane, Logosul întrupat al Tatălui .

Tocmai justa evaluare a importanţei întrupării în iconomia mântuirii a făcut ca în învăţătura ortodoxă să fie corect înţelese aspectul ontologic şi cel recapitulativ ale lucrării răscumpărătoare a lui Iisus Hristos. Or, aceste două aspecte sau direcţii ale operei Mântuitorului (îndreptate spre firea Sa omenească şi spre noi, oamenii) pun în relief, mai mult decât cel de-al treilea aspect, cel de răscumpărare, reţinut de teologia apuseană, latura unificatoare a iconomiei Fiului întrupat, asupra căreia ne-am oprit în acest studiu.