Încheierea cununiei în dreptul canonic

Căsătoria, ca instituţie divină naturală, a fost aşezată în formă monogamă de Dumnezeu în Rai, la crearea primilor oameni, Adam şi Eva : „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el (Facere 2, 18).

Căsătoria este socotită cea mai veche instituţie a dreptului divin, fiindcă ea a luat fiinţă, aşa cum reiese din Sfânta Scriptură, odată cu crearea primilor oameni Adam şi Eva. Într-adevăr, aşa cum se referă în Facere, capitolele I şi II, după ce Dumnezeu a făcut pe om a văzut că ,,nu este bine să fie omul singur” şi de aceea i-a făcut ajutor potrivit pentru el, făcând în acest scop pe femeie cu os din oasele lui Adam şi carne din carnea lui (Facere 3, 23). I-a unit apoi aşa încât să fie amândoi ca un trup (Facere 2, 24) şi, binecuvântându-i, le-a spus: ,,Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Facere 1, 28). Totodată Dumnezeu a rânduit ca înmulţirea oamenilor să aibă loc prin crearea de noi familii, dispunând: ,,De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Facere 2, 24). Dintru început s-a stabilit deci importanţa familiei ca celulă a societăţii, numai în cadrul familiei formându-se în cele mai bune condiţii viitorii membri ai societăţii.

Pentru a reface caracterul monogam al căsătoriei, dispărut cu timpul, Mântuitorul a ridicat în Biserica Sa căsătoria la rang de Sfântă Taină, El însuşi luând parte la nunta din Cana Galileii, unde binecuvintează nunta şi săvârşeşte minunea prefacerii apei în vin.

Sfântul Apostol Pavel numeşte nunta „taină mare” (Efeseni 5, 32), şi o aseamănă cu legătura dintre Hristos şi Biserică, astfel subliniind „că în căsătorie legătura sufletească dintre soţi stă pe primul plan, determinând unitatea soţilor şi preluând însoţirea conjugală”.

Pentru a înţelege locul Tainei Sfintei Cununii între celelalte Sfinte Taine, mai întâi trebuie să vedem ceea ce se înţelege prin cuvântul ,,Cununie" şi cum este perceput acest termen. La Ene Branişte ,,Cununia sau slujba nunţii este Sfânta taină prin care Biserica consfinţeste căsătoria, adică legătura dintre bărbat şi femeie şi pune baza familiei creştine” , iar la părintele Dumitru Stăniloae ,,Taina Nunţii este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot, se împărtăşeşte harul Sfântului Duh, unui bărbat şi unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfinţeşte şi înalţă legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică” .

Din cuprinsul textelor biblice se desprind şi caracterele pe care Dumnezeu le-a stabilit căsătoriei pe care a instituit-o. Unind un singur bărbat cu o singură femeie, Dumnezeu a voit ca această unire să fie şi să rămână monogamă. În acelaşi timp, unirea fiind atât de intimă încât ambii soţi formează un trup, iar trupul având viaţă este indivizibil, căsătoria are şi caracterul indisolubilităţii. De asemenea, unitatea trupului care se realizează între cei doi soţi, prin căsătorie, presupune egalitatea lor şi, deci, împărtăşirea de către ambii de aceleaşi drepturi şi îndatoriri, prevăzute atât de legile divine cât şi de legile civile; între aceste îndatoriri este menţionată, ca deosebit de importantă, fidelitatea reciprocă.

Aceste caractere necesare trăiniciei căsătoriei nu au fost respectate însă întotdeauna. Căderea în păcat a primilor oameni, Adam şi Eva, s-a răsfrânt curând cu consecinţe păgubitoare şi asupra căsătoriei. Astfel, principiul monogamiei a fost călcat de către unul din descendenţii lui Cain, din a cincea generaţie, numit Lameh, care s-a căsătorit cu două femei (Facere 4, 19). De asemenea n-a fost respectată nici indisolubilitatea căsătoriei, practicându-se desfacerea ei atât prin divorţ cât şi, mai ales, prin procedura repudierii femeii de către bărbat. Cu toată stăruinţa sa, de a asigura căsătoriei indisolubilitatea, Moise n-a reuşit să împiedice nici divorţul, nici repudiere, din cauza învârtoşirii inimilor compatrioţilor săi, după cum a ţinut să precizeze Mântuitorul Hristos în răspunsul pe care l-a dat fariseilor care l-au întrebat pentru ce a îngăduit Moise ca bărbatul să poată da carte de despărţire soţiei şi să o lase, dacă a fost rânduit ca ,,ceea ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă” (Matei 19, 8).

Evreii nu respectau nici egalitatea dintre soţ şi soţie; pentru ei femeia trebuia să corespundă datoriei de a asigura soţului succesori. Aşa se explică practica repudierii soţiei care nu avea copii şi practica leviratului, potrivit căreia când un evreu murea fără moştenitori, fratele său era dator să se căsătorească cu cumnata sa, văduvă (Deuteronom 25, 5-10), iar dacă decedatul nu avea frate, obligaţia revenea unei rude apropiate (Rut 4, 5); dar şi într-un caz şi într-altul, primul copil care se năştea din asemenea căsătorie era socotit ca fiind al celui decedat.

Pentru că în curgerea vremii, ca urmare a căderii primilor oameni în păcat, se uitase cu totul adevăratul scop şi adevărata formă a căsătoriei, pierzându-şi caracterul de monogamie chiar la evrei, Mântuitorul Hristos a redat căsătoriei cinstea cuvenită, ridicând-o la rangul de Sfântă Taină şi i-a imprimat caracterul de indisolubilitate, ca efect al săvârşirii acestei Sfinte Taine de către episcop sau preot soţilor care se unesc în căsătorie. Într-adevăr, prin săvărşirea acestei Sfinte Taine a Cununiei, căsătoria primeşte, prin puterea Duhului Sfânt, sfinţirea legăturii conjugale şi întărirea soţilor ca să-şi poată îndeplini tot ceea ce constituie scopul unirii lor, adică naşterea de copii pentru înmulţirea membrilor societăţii în general, şi a membrilor Bisericii în special, şi creşterea lor în spiritul învăţăturii încredinţate de Mântuitorul Hristos Sfinţilor Apostoli, spre învăţarea tuturor neamurilor şi botezarea celor care vor primi această învăţătură; apoi întrajutorarea lor reciprocă, în orice împrejurare, şi la bine şi la rău, până la sfârşitul vieţii, împărtăşindu-se în comun şi în mod egal de toate drepturile şi obligaţiile pe care le prevăd, deopotrivă, legile divine şi cele civile, referitoare la reglementarea căsătoriei şi a familiei.