Istoria Bisericii Ortodoxe Romane din Oltenia in Timpul Stapanirii Austriece

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest proiect trateaza Istoria Bisericii Ortodoxe Romane din Oltenia in Timpul Stapanirii Austriece.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 3 fisiere doc de 50 de pagini (in total).

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Radu Cernat,Bodea Costel

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 6 puncte.

Domenii: Religie, Istorie Universala

Cuprins

Listă de abrevieri 4
I. PREFAŢĂ 5
II. SPAŢIUL ROMÂNESC ÎN JOCUL DE INTERESE AL AUSTRIEI ŞI IMPERIULUI OTOMAN ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVIII LEA
Instaurarea stăpânirii austriece 8
III. ORGANIZAREA NOII PROVINCII ŞI INTEGRAREA ACESTEIA ÎN SISTEMUL ADMINISTRATIV-TERITORIAL AUSTRIAC
Programul boieresc şi formula austriacă de organizare a ţării 16
IV. VIAŢA BISERICEASCĂ ÎN OLTENIA (1718-1739)
Contribuţia unor ierarhi ortodocşi la lupta antiotomană 22
Cererile clerului din Oltenia şi noua formă de organizare a
vieţii bisericeşti impusă de Curtea de la Viena 23
Mănăstirile şi viaţa monahală 33
V. EPISCOPI CE AU PĂSTORIT PE SCAUNUL RÂMNICULUI ÎN TIMPUL OCUPAŢIEI AUSTRIECE ( 1718 – 1739 )
Episcopul Damaschin Dascălul (aprilie 1708 – decembrie 1725) 39
Importanţa tipăriturilor Episcopului Damaschin Dascălul 44
„Ipopsifilul” Ştefan de la Govora (octombrie 1726 – august 1727) 45
Episcopul Inochentie de la Brâncoveni ( februarie 1728 –
februarie 1735 ) 47
Episcopul Inochentie – apărător al drepturilor Bisericii Ortodoxe
din Oltenia faţă de Curtea de la Viena 48
Legăturile Episcopului Inochentie cu Transilvania 50
Raporturile Episcopului Inochentie cu Biserica Ortodoxă Sârbă 52
Activitatea pastorală şi tipografică 53
Episcopul Climent de la Bistriţa (1735 – 1748) 55
Episcopul Climent – patriot luminat 57
Activitatea cărturărească 58
Activitatea pastorală 59
VI. SFÂRŞITUL STĂPÂNIRII AUSTRIECE ÎN OLTENIA
Atitudinea clerului faţă de această situaţie 61
VII. CONCLUZII 68
VIII. BIBLIOGRAFIE 69

Extras din document

I. PREFAŢĂ

In perioada maximei sale expansiuni în Sud-Estul Europei, realizată prin pacea de la Passarowitz , Imperiul Habsburgic a anexat şi cele cinci judeţe ale Olteniei . Cucerită efectiv încă de la sfârşitul anului 1716 şi începutul anului următor, Oltenia a fost încadrată de drept în hotarele Imperiului ,în urma negocierilor de pace din vara anului 1718 , în virtutea principiului uti possidetis , care a conferit sancţiune juridică largului transfer de teritorii rezultat de pe urma desfăşurării operaţiilor militare. Timp de douăzeci de ani, în fapt până la sfârşitul anului 1737 când trupele imperiale au fost izgonite din provincie de ofensiva otomană, în drept până în toamna anului 1739 – pacea de la Belgrad – Oltenia s-a aflat sub stăpânire austriacă.

Interesul manifestat în trecut de unii dintre istoricii noştri pentru scurtul răstimp al stăpânirii austriece în Oltenia , interes care se menţine tot atât de viu şi astăzi, are o îndoită explicaţie: cea dintâi se află în bogăţia deosebită a materialului documentar lăsat de administraţia austriacă şi mai ales în calitatea sa superioară , care îngăduie o privire mult mai profundă în structura societăţii româneşti în primele decenii ale secolului al XVIII lea decât materialul intern contemporan; cea de-a doua se află în formula nouă de guvernare experimentată de austrieci: timp de douăzeci de ani stăpânirea austriacă a supus o secţiune a teritoriului si a societăţii româneşti - cea olteană - unui regim politic sensibil deosebit de cel tradiţional , al statului boieresc .

Stăpânirea austriacă are o însemnătate deosebită din punct de vedere istoriografic, prin revelaţiile majore pe care le oferă investigaţiei asupra tuturor aspectelor societaţii româneşti la începutul epocii fanariote şi în mod special în ceea ce ne priveşte istoria bisericească în această perioadă, cercetată de unii istorici ca N. Dobrescu, C. Giurescu, Al. A. Vasilescu, A. Mironescu, Şt. Meteş, Pr. D. Furtună, Ş. Papacostea. Lucrarea cea mai importantă care tratează doar această perioadă este cea a lui N. Dobrescu, apărută în anul 1906, foarte bine documentată datorită faptului că a avut acces la Arhivele imperiale din Viena. La sfârşitul lucrării sunt ataşate şi 220 de documente în limba germană şi latină. Unele informaţii importante ne sunt furnizate şi de lucrarea Material a istoricului C Giurescu, în trei volume (1913-1947) cu documente în limbile latină, germană şi italiană.

Clasele si categoriile sociale - boierimea mare şi cea mică, clerul, ţărănimea dependentă şi cea liberă, negustorii si meşteşugarii – ca şi realitaţile economice pe care se întemeiau-marele domeniu , unitate economică fundamentală a societăţii în această perioadă , gospodăria ţărănească , comerţul şi activitatea meşteşugărească – se lasă mult mai îndeaproape cercetate şi definite pe baza materialului austriac decât pe temeiul elementelor furnizate de izvoarele interne contemporane .

Pentru această realitate socială , constituită în deceniile şi secolele anterioare , stăpânirea austriacă , organizată după alte principii decât cele aflate la baza statului românesc astfel cum se dezvoltase în condiţiile dominaţiei otomane,a fost un puternic ferment.Perspectiva unor largi reînnoiri a pus în mişcare toate clasele şi categoriile sociale , care şi-au manifestat în scris sau în acţiune interesele şi dezideratele ; şi, în dinamica socială declanşată de aplicarea reformelor introduse de austrieci , realităţile fundamentale ale societăţii româneşti se întrevăd mult mai limpede decât în evoluţia ei foarte lentă, în condiţiile dominaţiei otomane .

Programul şi politica boierimii , a marii boierimi îndeosebi; consolidarea statului boieresc prin instituirea unui regim dominat de oligarhia marilor boieri şi patronat de un domn cu autoritate nominală , conservarea şi extinderea privilegiilor , între care un loc de frunte îl ocupă monopolul dregătoriilor , sunt trăsăturile dominante ale programului politic al marii boierimi . Pe plan social , boierimea se străduia să menţină nealterat regimul relaţiilor agrare, astfel cum se dezvoltase în secolele anterioare şi principala sa instituţie : rumânia .

Acest program a fost pentru întâia oară înfruntat energic şi sistematic de o formulă de guvernare absolutistă. Regimul preconizat şi progresiv impus provinciei de austrieci avea drept scop exploatarea sistematică a resurselor ei în folosul puterii ocupante, program incompatibil cu regimul statului boieresc. Succesivele reforme fiscale , sociale, administrative si judecătoreşti introduse de austrieci în provincie s-au străduit sistematic să îngrădească puterea politică a clasei dominante , să-i limiteze privilegiile şi să rezerve statului principalul beneficiu al exploatării populaţiei , adică a masei rurale. Esenţialul istoriei politice a provinciei în răstimpul stăpânirii austriece a fost furnizat de înfruntarea dintre aceste două tendinţe opuse.

Prinsă la mijloc între aceste două forţe care-şi contestau poziţia dominantă în provincie şi dreptul de a o exploata , ţărănimea şi-a desfăşurat propriul ei „program”, nu în memorii şi în acte cu caracter politic ,ci în acţiune. Fuga ţărănimii, forma cea mai largă de manifestare a luptei în societatea noastră medievală, a continuat şi în timpul stăpânirii austriece să constituie principala preocupare pentru autoritatea de stat şi clasa dominantă. Prin proporţiile ei, fuga reuşea să destrame – măcar vremelnic - reţeaua instituţiilor exploatării sociale şi fiscale şi silea statul la o permanentă readaptare a formulei de guvernare . Fuga în masă a ţărănimii a dat imboldul iniţial politicii de reformă care avea să fie una din caracteristicile cele mai de seamă ale istoriei ţărilor române în secolul al XVIII lea . În aplicarea acestor reforme în Oltenia , în timpul stăpânirii austriece , s-au înfruntat soluţiile tradiţionale ale boierimii , elaborate în secolele anteriaore , şi cele ale statului centralizator.

Marele nostru istoric Nicolae Iorga a întrevăzut existenţa unei corelaţii între reformele introduse în Oltenia de austrieci şi cele înfăptuite de domnii fanarioţi în Ţara Românească şi Moldova. Claritatea experimentului austriac în Oltenia oferă un reazem puternic şi pentru înţelegerea corectă a sensului reformelor fanariote , mult mai confuze , din pricina inconsecvenţei la care condiţiile de politică generală i-au condamnat pe domnii fanarioţi , şi mult mai slab ilustrate documentar.

II. SPAŢIUL ROMÂNESC ÎN JOCUL DE INTERESE

AL AUSTRIEI ŞI IMPERIULUI OTOMAN ÎN PRIMA

JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVIII LEA

Instaurarea stăpânirii austriece

Către sfârşitul secolului al XVII lea (1683) , turcii încearcă fără succes să asedieze Viena , “inima Europei”. Austriecii aliaţi cu polonezii şi ajutaţi într-o oarecare măsură şi de domnii români , Ghe. Duca şi Şerban Cantacuzino au putut face faţă situaţiei. Armata imperială şi-a continuat ofensiva câştigând o serie de bătălii importante : Mohacs (1687), Slankemen(1691) şi Zenta (1697) şi ocupând Ungaria şi Transilvania.

În urma păcii de la Karlowitz (1699) se recunoştea de către Poartă , pierderea Ungariei şi a Transilvaniei şi a ţinutului Bacska. Strecurată cu dibăcie (cum timore et cum amore) în Transilvania stăpânirea habsburgică se va dovedi mai apăsătoare decât cea otomană.

Pacea de la Karlowitz a marcat începutul dezmembrării Imperiului Otoman.Raportul de forţe dintre Poartă şi puterile creştine s-a schimbat în favoarea acestora.

Pentru Ţările române, pacea de la Karlowitz a însemnat intrarea Transilvaniei ,deci a unei părţi a poporului român sub dominaţia habsburgică.

În tot secolul al XVIII lea , Ţările Române vor fi teatrul de luptă al Austriei , Imperiului Otoman şi Rusiei. Succesul militar obţinut de Poartă la Stănileşti pe Prut împotriva Rusiei în 1711 a încurajat conducerea Imperiului Otoman să reia politica de ofensivă , în nădejdea de a recupera teritoriile pierdute în cursul catastrofalei confruntări militare cu Liga Sfântă încheiată cu pacea de la Karlowitz (1699). Poarta s-a orientat spre Moreea care era sub stăpânire veneţiană şi în interval de câteva luni , din primăvara până toamna anului 1715, trupele turceşti au reuşit săpună capăt stăpânirii veneţiene în Peloponez, Creta şi unele din insulele arhipelagului ionic.

Rapiditatea şi uşurinţa succesului au insuflat factorilor de conducere de la Constantinopol speranţe disproporţionate faţa de mijloacele de care dispunea Imperiul.

Fisiere in arhiva (3):

  • Bibliografie.doc
  • Cuprins.doc
  • Lucrare de diploma.doc