Istoria Icoanei și a Iconoclasmului

PARTEA I

CHIPUL CEL VEŞNIC

Sfântul Pavel spune despre Hristos: „El este chipul Dumnezeului celui nevăzut” (Col 1,15), şi Hristos însuşi spune lui Filip: „Cel care M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). În Fiul ni se face cunoscut Tatăl, căci pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela l-a făcut cunoscut” (Ioan 1, 18).

Aşadar Fiul este chipul Tatălui. Între chipul lui Hristos şi icoana lui Hristos există o strânsă legătură. De exemplu, adversarii icoanelor argumentau că nimeni nu poate să picteze un chip al lui Hristos pentru că aceasta înseamnă a voi să circumscrii şi să închizi, să limitezi dumnezeirea lui Hristos. La aceasta iconodulii replicau spunând: dacă „Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi (Ioan 1, 14), de atunci Cuvântul S-a lăsat să fie «circumscris», să fie atins; prin urmare, Cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu poate fi reprezentat în icoană.

Cu această dramatică problemă vom ajunge la cearta pentru icoane din secolele VIII-IX (726-843) şi odată cu ea la sensul şi posibilitatea unei reprezentări a lui Dumnezeu în cadrul artei omeneşti. Teologia creştină găseşte ultimul şi cel mai adânc suport al reprezentărilor iconice chiar în Sfânta Treime: Dumnezeu, Izvorul Originar şi sursa a toate, are în Fiul, Cuvântul cel veşnic, chipul Său însuşi, desăvârşit întru toate.

1. Geneza icoanei bizantine

Cuvântul „icoană” este de origine greacă: eikôn înseamnă „imagine” sau „portret”. Pe vremea când imaginile creştine erau în formare, Bizanţul desemna prin acest cuvânt orice reprezentare a Iui Hristos, era pictată, sculptată, şi indiferent de tehnica cu ajutorul căreia ar fi fost elaborată. Astăzi, termenul se aplică mai ales lucrărilor de şevalet, fie ele pictate, sculptate sau lucrate în mozaic. Acesta este sensul pe care arheologia şi istoria artei îl conferă icoanei. Şi în Biserică se face o anumită distincţie între pictura murală şi icoană: o pictură murală - frescă sau mozaic - nu este un obiect în sine., în vreme ce icoana pictată pe un suport este un obiect independent. Le putem deosebi nu atât ca sens, cât la nivelul utilizării şi al destinaţiei primite. Astfel, atunci când vom vorbi despre icoane, vom avea în vedere imaginile sacre, fie că avem de-a face cu picturi pe lemn, fresce, mozaicuri sau sculpturi.

Biserica Ortodoxă susţine şi ne învaţă că imaginea sacră a existat încă de la începuturile creştinismu1ui. Imaginea este un atribut indispensabil al creştinismului. Biserica afirmă că icoana este o urmare a întrupării lui Dumnezeu, că ea se întemeiază pe această întrupare, fiind deci proprie esenţei însăşi a creştinismului şi inseparabilă de acesta.

Arta creştină s-a născut în afara Bisericii şi, cel puţin Ia începu, s-a dezvoltat împotriva voinţei acesteia. Astfe1, Biserica nu este creatoarea artei creştine. Probabil că ea nu a fost prea mult timp indiferentă şi neinteresată de artă: Biserica a acceptat-o, împrumutându-i anumite reguli; dar arta creştinismului s-a născut de fapt din iniţiativa credincioşilor

Pătrunderea imaginilor în cadrul cultului este considerată a fi un fenomen care a scăpat de sub controlul Bisericii şi care s-a datorat, în cel mai bun caz, nehotărârilor şi ezitărilor ierarhiei faţă de realitatea acestei „păgânizări” a creştinismului. Aşadar, după savanţii moderni, există pe de o parte Biserica (asimilată ierarhiei şi clerului), iar pe de alta credincioşii, care ar fi impus ierarhiei cultul icoanelor.