Iubirea Creștină

Argument

Deoarece in drumul anevoios spre asceză omul tinde spre unirea deplină cu Dumnezeu, trebuie sa întâlnească întotdeauna credinţa, nădejdea şi dragostea alături una de cealaltă: prin credinţă sufletul vede cu ochii minţii frumuseţile duhovniceşti, nădejdea înaripează şi ţine în veghe neîncetată spre dobândirea acestora, iar dragostea desăvârşeşte. Am ales această tema deoarece dragostea sau iubirea sta la baza urcusului duhovnicesc al fiecaruia dintre noi. Dragostea are in ea insasi credinta, nadejdea si toate virtutile, este si cauza a acelora si varf al lor. In cele ce urmeaza doresc sa arat cum iubirea arata chipul lui Dumnezeu din om si de asemenea cum iubirea de oamneni duce la Dumnezeu.

Dragostea

În filosofia antică, dragostea nu exista ca virtute distinctă, ci era parte componentă a datoriei de a respecta dreptul la fericirea aproapelui. Creştinismul promovează iubirea, ca virtute absolută, prin care poate fi cunoscut Dumnezeu. În creştinism, iubirea este orientată pe două coordonate – iubirea de Dumnezeu şi iubirea de semeni.

Dionisie Areopagitul spune despre iubirea dumnezeiască faptul că este extatică; „ea nu permite celor ce se iubesc să fie ai lor înşişi, ci ai celor pe care îi iubesc De aici vine că marele Pavel, cuprins de iubirea dumnezeiască şi de puterea ei extatică, a rostit aceste cuvinte inspirate de Dumnezeu: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine (Galateni 3, 20)”

Dragostea creştină este împreunată cu smerenia. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că mai întâi iubirea unifică omul individual, înlăturând mânia, viclenia, lăcomia şi toate cele în care s-a împărţit omul, prin iubirea trupească de sine; în locul acestor păcate, se aşează virtuţile, care întregesc puterea iubirii. Prin iubire, omul „se desface de sine, de bunăvoie, despărţindu-se de raţiunile şi preferinţele proprii, de gândurile şi însuşirile lui, şi se adună într-o simplitate şi identitate, în temeiul căreia nimeni nu se mai deosebeşte întru nimic, ci fiecare a devenit unul cu fiecare şi toţi cu toţi, sau mai bine cu Dumnezeu, decât ei întreolaltă, manifestând în ei aceeaşi raţiune de a fi şi după fire şi după voinţă”. Sfântul Maxim Mărturisitorul subliniază astfel puterea dragostei de a elimina egoismul din sufletul omului. Eliberaţi de dorinţele neînsemnate, oamenii se întâlnesc cu Dumnezeu în sfera iubirii altruiste (agape).

Dragostea de semeni creşte din obişnuinţa dragostei faţă de Dumnezeu şi mai ales din trăirea ei ca extaz, pe treapta culminantă a rugăciunii, iar dragostea faţă de Dumnezeu este înlesnită prin obişnuinţa cu dragostea faţă de semeni. Sufletul plin de dragoste se comportă la fel faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi oamenii. Cei ce se iubesc locuiesc reciproc unul în altul. După acest principiu, noi suntem în Dumnezeu şi Dumnezeu trăieşte în noi prin iubire. Bucuria iubirii de Dumnezeu, trăită la sfârşitul rugăciunii curate, ne determină să ne iubim toţi semenii, primindu-i în inimă, aşa cum Dumnezeu ne primeşte pe toţi, în interiorul Bisericii.

Paralela între dragostea profană şi iubirea creştină

Potrivit credinţei creştine, lumea a fost creată de Dumnezeu ca un dar pentru oameni. Viaţa este un dar al lui Dumnezeu. Tot ce mănâncă şi bea omul „de pe urma muncii lui, este un dar de la Dumnezeu” (Eccl. 3, 13). Înţelepciunea, ştiinţa, bucuria, sunt daruri ale lui Dumnezeu. „Chiar dacă lumea ar fi dată omului numai spre cunoaştere şi tot ar fi un dar al lui Dumnezeu. Însă ea e dată şi pentru viaţa lui trupească şi pentru formarea lui spirituală în vederea vieţii de veci.” În aceasta se arată dragostea lui Dumnezeu pentru om.

Din iubirea lui Dumnezeu faţă de făpturi răsare iubirea lor faţă de El şi, deci, iubirea faţă de Dumnezeu nu poate fi despărţită de iubirea Lui faţă de oameni. De aceea, Sfinţii Părinţi nu fac deosebire între ele. „Iubirea făpturilor faţă de Dumnezeu este darul lui Dumnezeu, produs de iubirea lui Dumnezeu faţă de ele, care se întoarce cu rodul iubirii lor spre Dumnezeu. Iubirea prin care ele însele se mişcă spre El este iubirea prin care Dumnezeu le mişcă spre El. Două persoane care se iubesc nu mai ştiu ce are în această iubire fiecare de la sine şi ce este de la cealaltă.”

În viaţa pământească suntem pe drumul iubirii desăvârşite de Dumnezeu şi de semeni. Iubirea şi unirea desăvârşită cu Dumnezeu şi cu semenii se vor împlini în viaţa viitoare, dar ne străduim pentru acestea în viaţa de pe pământ. Creaţia se află pe drumul iubirii, primindu-şi puterea din iubirea treimică şi înaintând spre desăvârşirea ei în unirea cu Sfânta Treime şi cu toţi oamenii.

În Sfânta Evanghelie după Marcu, citim că un fariseu, mulţumit de Domnul Iisus Hristos, de felul cum i-a dat răspuns unui saducheu, i-a adresat şi el o întrebare Domnului Hristos. L-a întrebat care este cea dintâi poruncă în înţelesul de poruncă principală. Răspunsul a fost următorul: „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul tău este singurul Domn; să nu ai alţi Dumnezei în afară de mine Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău, din toată puterea ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. (Marcu 12, 29-31) Despre porunca iubirii se aminteşte şi în Evanghelia după Ioan: „Aceasta vă poruncesc, să vă iubiţi unii pe alţii”. (Ioan 15, 17)