Libertatea religioasă în Uninunea Europeană

I. APARIŢIA CREŞTINISMULUI.

I.a. Apariţie şi fundament.

Creştinismul – religie universală constituită pe temeiul credinţei în persoana şi scrierile care conţin cuvintele şi învăţătura lui Iisus Hristos ( Evanghelii ). Crestinişmul se afirma ca religie revelată, de origine divină. Fondatorul creştinismului, Iisus Hristos, nu este un simplu intermediar între Dumnezeu şi omenire, ci Dumnezeu însuşi venit printre oameni în vederea mântuirii lor şi pentru a predica ( propăvădui ) iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. Creştinismul a apărut în secolul I d.Hr. în Palestina, ca o sectă iudeo-creştină. A fost predicat apoi de către apostoli în cuprinsul Imperiului Roman, constituindu-se chiar în sec. I d.Hr. într-o comunitate de adepţi numită Biserica creştină. Dupa ce a fost persecutat de împăraţii romani, începând cu Nero ( 64 d.Hr ) până la Diocleţian ( 303 ), creştinismul a devenit religie de stat în timpul lui Constantin cel Mare ( Edictul din Milan 313 ). Constituirea creştinismului, din punct de vedere dogmatic, este caracterizată de conflicte ce au dus la schisme şi fărâmiţări sectante. Incepând cu secolul III au apărut diverse erezii: arianismul, iconoclasmul, nestorianismul, monofizitismul etc.

Credinţa în învierea lui Iisus Hristos constituie elementul fundamental al creştinismului.

Creştinismul, ca religie universală, a înglobat forme de ritual aparţinând altor religii mai vechi, precum şi principii filosofice. Astfel, componentele sale de bază au fost: 1) iudaismul, 2) preluările din spiritualitatea orientală sau din cultura greco-romană, 3) tradiţiile religioase ale popoarelor creştinate, dintre acestea un rol important avându-l tradiţiile celto-germanice şi traco-daco-slave, ele fiind definitorii în formarea cultului, dat fiind că creştinismul în primul mileniu a găsit teren de afirmare în Europa.

Evul Mediu european a avut o gândire esenţialmente religioasă, iar mentalul său nu putea fi decât religios şi nu întâmplător originea feudalismului se leagă de răspândirea creştinismului în Imperiul Roman. Creştinismul se răspândeşte în secolele II – III mai întâi în provinciile limitrofe ale imperiului, acolo unde nemulţumirea faţă de Roma era mai puternică şi unde controlul guvernatorilor era precar. Deşi o formă de împotrivire faţă de stăpânirea romană, era una pacifistă. Prin extinderea sa, creştinismul a fost destinat să transforme civilizaţia europeană.

Preluând conceptul mai vechi iudaic al unei stăpâniri universale, în numele Dumnezeului unic, teocraţia universală creştină nu se rezuma însă numai la cadrul etnic, vizând o spiritualitate a popoarelor fără a le anula caracterul naţional. Creştinismul a dat un nou sens noţiuni de om, care avea dreptul la viaţă, la bunuri, la familie, instituia o egaliate morală ( nu admitea scavia ). Primii creştini se numeau între ei „fraţi” şi „surori”, femeia fiind admisă alături de bărbat, ea participând alături de el la bucuriile sau necazurile vieţii, destinată, ca şi bărbatul, la mântuire. Cultul Fecioarei Maria, inclus în dogma creştină, căruia i s-au adăugat cultul altor sfinte, a deschis femeii drumul spre o emancipare treptată. Conform dogmei creştine individul nu trebuia judecat după sex, origine sau functie, ci după faptele sale, iar oamenii rătăciţi în rău nu trebuia condamnaţi, ci educaţi, ajutaţi să se îndrepte, căci nimeni nu este atât de bun încât să nu greşească niciodată şi nimeni nu este atât de rău încât să nu audă glasul binelui. Virtuţile de bază ale creştinismului fiind: iubirea aproapelui, mila, răbdarea, credinţa, speranţa. Principiul solidarităţii a născut nu numai forme colective de viaţă, de suport material, ci şi o responsabilitate colectivă în faţa lumii, în faţa lui Dumnezeu.