Libertatea și Harul

PREZENTARE

Libertatea constituie un ideal pentru majoritatea contemporanilor noştri. Ea este preţuită mult şi căutată cu pasiune. Popoare întregi o revendică împotriva asupritorilor. Aspiraţia la libertate este o caracteristică fundamentală a omului din toate timpurile şi locurile. Pentru libertate omul nu-şi cruţă sudoarea frunţii, este dispus să ofere oricât, chiar preţul sacrificiului suprem.

Setea de a acţiona în spiritul libertăţii a fost sădită în sufletul omului de Dumnezeu. „Dumnezeu a voit să-l lase pe om în mâna sfatului lui, astfel ca omul să-l caute spontan pe Creatorul său şi, ataşându-se de El, să ajungă în libertate la perfecţiunea deplină şi fericită” (GS 17).

Însă, după căderea în păcat, omul înţelege greşit libertatea, promovând-o ca pe o îngăduinţă de a face orice, cu condiţia să fie plăcut. Nu e greu să observăm că omul recent se îndreaptă spre o emancipare de misterul alegerii şi al chemării de a se asemăna liber cu Fiul lui Dumnezeu, trăind într-un permanent conflict cu Autorul libertăţii umane.

În această lucrare propunem modul creştin de a înţelege libertatea, creată ca o realitate necesară, indispensabilă, care conduce la plinătatea fiinţei umane . Departe de a fi emancipare de alegerea divină, autonomie totală, independenţă absolută, libertatea este angajare responsabilă în vederea înfăptuirii destinului personal şi universal al umanităţii, conform planului hotărât de Dumnezeu.

Datorită degradării naturii noastre în urma păcatului, libertatea ne este îngrădită. Nu suntem lipsiţi de facultatea de a alege a liberului arbitru, dar această facultate îşi pierde orientarea sa iniţială de imitare a naturii divine oprindu-se la nivelul vieţii materiale. Libertatea omului „nu poate realiza pe deplin orientarea spre Dumnezeu, decât cu ajutorul harului lui Dumnezeu” (GS 17). Iubirea milostivă a lui Dumnezeu, prin harul său, oferă omului o nouă posibilitate de trăire în comuniune. Iniţiativa restaurării naturii umane aparţine lui Dumnezeu. Restaurarea este opera lui Cristos care, întrupându-se, îşi asumă natura umană ca astfel să o poată transforma din interior. Cristos însuşi a biruit apostazia „emancipată” a libertăţii omului prin darul integral al jertfei sale. Libertatea creştină este o libertate eliberată din starea de păcat şi de vinovăţie. Efectul întrupării şi al jertfei răscumpărătoare este o îndumnezeire a umanităţii în toate aspectele sale, o lucrare descendentă a Treimii mântuitoare care-l invită pe om să se cufunde în abisul iubirii divine.

Împărtăşirea din această dumnezeire e făcută posibilă prin „naşterea din nou” înfăptuită în baia botezului lui Cristos. Prin Botez omul moare împreună cu Cristos pentru a fi adus la noua viaţă împreună cu Cristos. Chemarea la acest botez este un har al lui Dumnezeu, este absolut gratuită. Trăirea noii vieţi primite însă, nu mai este doar rodul harului, ci şi rodul colaborării dintre harul lui Dumnezeu şi efortul omului. Începând din acest punct este recerută adeziunea liberă a omului în faţa planului lui Dumnezeu. Fără acest răspuns, harul rămâne un simplu imbold respins. Absenţa răspunsului atrage după sine păstrarea libertăţii în starea de sclavie datorată păcatului.

Refuzul harului este, de fapt, refuzul operei de restaurare înfăptuită de Dumnezeu, prin Cristos, pentru noi. În acest caz, restaurarea continuă, dar noi nu suntem incluşi, autoexcluzându-ne de la ea. Astfel, natura noastră, va rămâne în continuare „avariată”, incapabilă de a-şi exercita facultăţile cu care a fost înzestrată. Printre aceste facultăţi imobilizate se numără şi libertatea. Prin urmare, harul este şansa libertăţii de a fi restaurată. „După cum dă mărturie experienţa creştină, în special în rugăciune, cu cât suntem mai supuşi îndemnurilor harului, cu atât cresc libertatea noastră lăuntrică şi siguranţa în încercări, ca şi în faţa presiunilor şi constrângerilor lumii exterioare. Prin lucrarea harului, Duhul Sfânt ne educă la libertate spirituală pentru a face din noi colaboratori liberi la lucrarea sa în Biserică şi în lume” (CBC 1742).

CAPITOLUL I

Libertatea umană

1. Libertatea în Sfânta Scriptură

Ideea biblică de libertate apare în cadrul conceptului de întemniţare sau sclavie . Conducătorii îi întemniţau pe cei care săvârşeau fărădelegile (cf. Gen 39,20); o naţiune înfrântă poate fi înrobită de regele învingător, un prizonier de război poate fi făcut rob, sau un om poate fi vândut, cum s-a întâmplat cu Iosif. Libertatea implică, în Biblie, o stare de robie sau întemniţare anterioară. De aceea este, prin definiţie, starea omului eliberat de sub jugul sclaviei şi ocazia de a experimenta o fericire necunoscută până atunci.

Pentru evrei, libertatea consta în eliberarea de sub robia diferitelor popoare păgâne care îi subjugaseră de-a lungul istoriei. În Noul Testament libertatea devine un concept teologic esenţial pentru descrierea mântuirii: harul lui Cristos aduce tuturor oamenilor libertatea fiilor lui Dumnezeu. Paul şi Ioan introduc în limbajul biblic un termen grec fără prea multă rezonanţă în mediul iudaic de atunci: ελευθερία – libertate. Astfel, s-a concluzionat că Vechiul Testament face experienţa eliberării, iar Noul Testament pe cea a libertăţii .

1.1. Vechiul Testament

1.1.1. Aspiraţia la independenţă

Această aspiraţie este prezentă deja în paginile cele mai vechi ale Genezei, anterioare relatării iahviste. Găsim astfel oracole rostite de patriarhi asupra fiilor lor, trasându-le drumul pe care aveau să-l urmeze în peregrinarea lor pământească. Noe rosteşte un oracol asupra lui Sem, Iafet şi a lui Canaan (cf. Gen 9,25-27), Isaac asupra lui Iacob şi Esau (cf. Gen 27,27-29.37-40), Iacob asupra celor doisprezece fii ai săi (cf. Gen 49). Un oracol similar este destinat şi lui Ismael, fiul lui Abraham şi Agar (cf. Gen 16,12) sau gemenilor Rebecăi (cf. Gen 25,23). Dorinţa independenţei transpare constant din aceste oracole. Idealul este acela de a fi stăpân peste fraţii tăi, asemeni lui Sem şi Iacob. Nenorocirea maximă este să ajungi sclavul fraţilor tăi, ca Esau şi Canaan. Există şi o cale de mijloc în care se află Iafet. Acesta nu este nici sclav, nici stăpân. El locuieşte printre corturile fraţilor săi şi pentru aceasta va trebui să lupte cu toţi. Un exemplu al dizgraţiei totale este Isahar, fiul lui Iacob, care este „un măgar osos care se culcă în grajduri” şi pentru aceasta „îşi pleacă umărul sub povară” (cf. Gen 49,14-15). El s-a domesticit, a renunţat la independenţă pentru a se bucura de odihnă, spre deosebire de fraţii săi care au rămas în sălbătăcie ducând o viaţă aspră, dar păstrându-şi totodată libertatea. Astfel Iuda este leul (cf. Gen 49,9), Dan este un şarpe (cf. Gen 49,17), Neftali este o cerboaică liberă (cf. Gen 49,21), Beniamin este un lup care sfâşie (cf. Gen 49,27).