Linearitatea și Ciclicitatea Timpului din Perspectivă filosofic-religioasă

Linearitatea şi ciclicitatea timpului din perspectivă filosofic-religioasă

Cu referire specială la proiecţiile „formei” timpului în arhitectura chineză şi hindusă

Argument

S-a vorbit foarte mult, cel puţin în ultimul timp, despre problema timpului: ce este şi ce nu este el, care sunt implicaţiile sale în viaţa omului, dacă există în realitate sau nu, şi aşa mai departe. Multe din aceste întrebări şi-au găsit răspunsul. Multe nu. În studiul de faţă, încerc să vin cu o problemă nouă sau, mai bine zis, să analizez timpul dintr-o altă perspectivă decât cea convenţională, şi poate arhicunoscută, şi anume voi vorbi despre:

1. Forma pe care o are timpul

2. Modul în care diferitele sisteme religioase, în special cele orientale-chinez şi hindus-îşi proiectează concepţia pe care o au despre forma timpului în modalităţile lor de exprimare: poezie, pictură, muzică, cult şi arhitectură (care de cele mai multe ori le înglo-bează pe toate). Pentru lucrarea de faţă am ales, dat fiind specificul ei, doar arhitectura sacră1.

Această abordare a problemei trebuie făcută ţinând seama de următoarele aspec-te, care pe parcursul lucrării vor tratate corespunzător:

a). Religia creştină „europeană” este una tributară-nu în sens reducţionist!- gândirii antice greceşti. De aceea, termenii cu care operează o vor diferenţia net de sistemele de gândire orientale.

b). Termenul de „european” va fi folosit într-un sens tehnic şi nu geografic. De aceea va fi aşezat între ghilimele.

c). Termenul de „filosofie” va fi folosit şi el în sens tehnic din cel puţin două motive: pe de o parte pentru că şi-a pierdut din sensul originar-filosoful şi trăia ceea ce învăţa-devenind o materie de învăţământ, iar pe de altă parte deoarece, cel puţin în spaţiul oriental, nu putem vorbi de un „sistem” filosofic în sens „european”, ci mai mult de o gândire chineză sau hindusă. De aceea, termenul va fi folosit într-un mod destul de forţat.

d). Abordarea acestei problematici se va putea face în cel mai revelator mod dacă vom încerca să ne eliberăm pe parcursul abordării de prejudecăţile create de sistemul de gândire în care deja ne aflăm2. Cu toate acestea, pentru a facilita, acolo unde se va considera de cuviinţă, înţelesul celor afirmate sau citate, se va recurge la paralele cu exemple din spaţiul creştin, fără însă ca prin aceasta să se urmărească crearea unor punţi de legătură forţate şi/sau nefondate între sistemele luate în discuţie3.

e). Un ultim aspect, care din păcate va periclita mult din calitatea abordării subiectelor propuse, este cel al calităţii bibliotecilor (în care nu există nici măcar colecţiile celor mai importante reviste de orientalistică internaţionale) din România, precum şi cel al lipsei de publicaţii de specialitate serioase. Deocamdată, cele mai avizate periodice din ţara noastră rămân:

1. Archaevs. Studii de istorie a religiilor. Apare sub egida Asociaţiei Române de Istorie a Religiilor

2. Origini. Caiete silvane. Revistă de studii culturale, Zalău

3. Stvdia Asiatica. Revue internationale d’études asiatiques. Périodique publié par le Centre d’Histoire des Religions

4. Studia et Acta Orientalia. Publicată de Société des Sciences Philologiques, section d’études orientales.4

Partea I

În loc de introducere

Este oare timpul o lipitoare care se lipeşte de oameni şi de lucruri sugându-le viaţa? Este oare o realitate pe care toţi o simţim, o trăim, dar nu putem să o vedem, să o definim? Cum a fost privit timpul în culturi diferite, în momente diferite ale istoriei şi ale vieţii fiecăruia? Există vreo scăpare din el şi dacă da, cum? Ce treabă are arhitectura cu timpul când se ştie foarte bine că, în trecerea sa, (timpul) nu va mai lăsa piatră pe piatră? Iată doar câteva întrebări la care vom încerca să dăm un răspuns viabil. Pentru a avea o privire de ansamblu asupra acestei probleme, vom lua în discuţie spaţiul „european” şi cel asiatic deoarece analizele lor diferă. De multe ori în creştinism, timpul a fost privit ca un tiran nemilos care nu ştie altceva decât să împingă pe om la veşnica damnare. Jean Delumeau, în cartea sa „Păcatul şi frica”5 face o analiză „la rece” a realităţilor care stăpâneau lumea occidentală până în secolul luminilor. Sunt sigur că ele nu difereau prea mult nici în partea ortodoxă a lumii. În religiile duddhistă şi taoistă oamenii erau mult mai liniştiţi. Nu putea fi înfricoşaţi, şi, de aceea, de multe ori, manipulaţi prin nişte imagini de coşmar absolut terifiante despre ceea ce-i aşteaptă „dincolo”. Că oamenii bisericii nu credeau de multe ori în ele, acest lucru nu trebuia să ajungă la urechile plebei.

Analizând tabloul Ceasornicul, al lui Marc Chagall, istoricul de artă Gustav René Hocke scrie (sublinierile ne aparţin):

„Acest tablou al lui Chagall este de o adâncime şi de o frumuseţe aproape de ne-pătruns, poate cea mai frumoasă emblemă spaţiu-timp a artei europene. Spaţiul ni se înfăţi-şează amorf-infinit, iar ceasornicul (ca o cutie-măsurătoare), violent-despotic. Mai izbitoare este însă pendule, judecătoare nemiloasă şi imperioasă, care cu 54 (!) de minute înainte de miezul nopţii (nouă-divizor al lui 54-este o cifră astrologică şi cabalistică a mor-ţii) bate ca o secure de călău spre minuscula creatură umană din marginea din stânga (jos) a tabloului...Totuşi, cu adevărat genial în acest tablou atât de „liniştit”, este faptul următor: omul sugerat cu mijloacele cele mai sărăcăcioase, se smulge din această întrecere spaţiu-timp pentru a privi în afară, într-o întunecată şi proprie noapte de vis ce depăşeşte în egală măsură şi spaţiul şi timpul.”6 Aceasta este poate cea mai estetică, artistică şi completă de-finiţie a timpului în acest spaţiu.

În Orient, timpul nu produce frică. Şi pentru a fi în consonanţă cu exemplul dat mai sus, voi cita unul tot din domeniul artei:

„Reprezentarea vechilor sfinţi de către Gu Kai-zhi este apropiată de misterul originar. O savurezi fără a te plictisi vreodată.

[Asemeni pictorului în faţa propriei creaţii] privitorul care se găseşte în faţa tablourilor sale îşi concentrează la rândul său spiritul, îşi lasă gândurile să zboare spre infinitul zămislit de figuri, se cufundă în acea stare de sine în care lumea înconjurătoare şi eul se uită unul pe altul, în care conţtiinţa şi învăţătura se suprimă. Cu trupul precum lemnul uscat şi cu inima asemeni cenuşii stinse, te simţi făcând parte din miraculoasa esenţă. Aceasta este Tao al picturii.”7