Magia - Misiologie și Ecumenism

Istoric

Origine şi evoluţie

Apariţia şi conservarea gândirii magice este o consecinţă a nivelului redus de cunoaştere a fenomenelor complexe ale naturii, specifică primitivilor. La origine, magia, nu este altceva decât studiul secretelor naturii, iar dacă în zilele noastre nu este cunoscută şi înţeleasă decât sub formă satanică sau anticreştină, se datorează practicilor noi, numite ulterior secrete sau magice, care au asaltat frenetic cultele, sau pur şi simplu unor erori ale secolelor anterioare.

Magismul nu a avut un caracter restrictiv ci a evidenţiat o permisivitate în plan creativ, în acord cu solicitările personalizate ale unui posibil utilizator, fiind legat şi de un anume context spaţio – temporar. Analizând natura, de exemplu, rezultatul firesc era de a-i interpreta reacţiile pentru a stabili un raport între fenomenal şi natural. Acest fenomen se defineşte, printre altele, printr-o necesitate ce răspunde provocărilor motivate de cunoaşterea habitatului. Singurul care oferă o altă concepţie asupra evoluţiei acesteia este Pliniu, spunând că magia s-a născut din medicină .

Informaţiile privitoare la cei care s-au preocupat pentru prima oară cu magia sunt sporadice şi speculative, unii atribuind apariţia magiei lui Set, al treilea fiu al lui Adam şi Eva, la fel ca şi lui Ham, al doilea fiu al lui Noe, sau Hermes Trismegistrul şi Zarathustra . Acestora li se vor conferi pe rând starea de ctitori şi altor oameni cu calităţi percepute ca superioare celor obişnuiţi.

Aşa cum structurarea apariţiei magiei este marcată de evoluţia omului, o magie de mari proporţii, chiar şi cu riscul de a se dovedi ignobiă, se va menţine cu o valoare deosebită şi o legitimitate reprezentativă pentru o anumită perioadă de timp.

Magia, în accepţia primitivă, desemna “ştiinţa magilor” care se rezumă la cunoaşterea secretă a diverselor fenomene şi la arta de a le reproduce prin imitaţie. Fiecare fenomen cunoscut ca fiind constant, invariabil, era înregistrat şi de la secol la secol s-a acumulat un volum de cunoştinţe cu o consistenţă grandioasă a fenomenelor fizice şi combinaţilor chimice.

Deţinând astfel de cunoştinţe, oameni inteligenţi şi ingenioşi au exploatat credibilitatea maselor populaţiei, pentru că poporul avea nevoie de minuni, de fenomene care să-l emoţioneze, să-l uimească, să-l sperie, cu scopul de a acapara putere şi bogăţie, şi de a stăpâni prin teamă, pierzându-şi astfel din caracterul său primitiv de preştiinţă.

Aceşti oameni, cu spirit de observaţie mai acut decât al celorlalţi, descoperind unele secrete ale fizicii sau chimiei şi câteva legi ale astronomiei, au vrut să pară în faţa semenilor lor drept oameni privilegiaţi, care se află în comuniune cu o divinitate, oricare ar fi ea. Pentru ei, nişte şarlatani instruiţi, sau iniţiaţi, totul este miraculos, dar nimic nu este supranatural. În această privinţă scânteia ştiinţei, alimentată de geniul uman, reuşeşte să răspândească, să întreţină şi să perpetueze culte “mistice”.

Magia s-a constituit ca o formă de dialogare primitivă a omului cu mediul înconjurător, ca modalitate de soluţionare a unor probleme dificile, neavând însă caracterul unei credinţe religioase. Apare, în final, ca un ansamblu de tehnici prin care omul căuta să înţeleagă, să-şi explice şi să stăpânească realitatea să şi-o facă nepotrivnică. Magia oferă omului promisiuni acolo unde el se consideră inabil.

Dincolo de aceste aspecte nu trebuie percepută numai ca o însumare a ei în urma unor dileme sau constrângeri, spiritul căutării pentru găsirea unor modalităţi de exprimare a fost inovator făcând posibilă evidenţierea unor avantaje pe fondul unei deschideri informaţionale.

Începuturile preocupărilor de această natură nu ne este cunoscută, pierzându-se în neantul dezvoltării omului, pe semne în perioada picantropului şi a sinantropului, căci din punct de vedere arheologic materialul de studiu este foarte sărac.

Primele manifestări ale magiei, în forma ei primară, adică diferit de cum o înţelegem în timpurile noastre, trebuie căutate în pleistocen , când hominizii începeau a stăpâni focul, iar fumul, flăcările, cenuşa şi jarul au devenit obiecte de meditaţie. Desigur, poate că nu focul a fost elementul care a excitat intelectul omului, dar seria de coincidenţe, la care a fost martor şi care l-au sensibilizat, l-au făcut să conştientizeze, să atribuie unor stihii caracterul de supranatural. Potrivit acestor supoziţii, cât şi altor de acest fel, momentul apariţiei magiei este greu de plasat într-un moment al istoriei sau de atribuit unor ideologii născocite de cei care au încercat să teoretizeze acest fenomen.

Teroarea, ca tactică represivă, a fost imboldul care l-a făcut pe om să se apere, iar ca să se apere mai întâi trebuia să cunoască de ce îi era frică. Frica, motorul psihologic al omului, “metus” , îl face să contemple necunoscutul, formele bizare, să le cunoască şi apoi să le dirijeze.

Dominat de frică omul se îndreaptă spre magie, procedeu liniştitor şi reconfortant. În 1910 într-un interviu şamanul eschimos Ana vorbeşte despre necesitatea respectării vechilor obiceiuri magice, spunând că noi nu ştim de ce au fost create aceste reguli, nici nu bănuim de ce, dar le respectăm, ca să ne fie dat să trăim liniştiţi. Suntem atât de neştiutori, cu toată mulţimea noastră de formule magice, încât ne e frică de tot ce nu cunoaştem. Ne e frică de cele povestite în legende şi tradiţii. De aceea noi ne păstrăm cu străşnicie obiceiurile şi respectăm tabu-urile noastre.

În naivitatea lui, omul credea că printr-un gest sau un cuvânt avea puterea de a schimba, anula, sau de a declanşa cursul firesc al evenimentelor. Era desigur jocul hazardului şi al coincidenţelor, dar aceste forme primare de credinţe, chiar şi non-religioase, aveau caracter indestructibil şi purtau pecetea adevărului pentru hominizi.

Ca fiinţă raţională şi capricioasă, necunoscătoare de îndoială, omul judeca şi emitea explicaţii propriilor interogări ajutat doar de creativitatea imaginaţiei sale. Luând ca realitate impresiile personale, confunda foarte uşor obiectul cu subiectul, astfel că universul putea fi populat cu felurite forţe supranaturale, gata să fie invocate.

În paleoliticul superior apare un concept îndrăzneţ, căci omul, gândindu-se în primul rând la asigurarea existenţei sale, se simţea mai puternic fiind ocrotit de forţe enigmatice, pe care era convins că le putea stăpâni cu ajutorul magiei. Această idee este confirmată de arta rupestră a peşterilor cu caracter magic, ocrotitor, desemnând direcţii, sensuri, concepţii magice, iar ca garanţie există grafiile peşterilor de la Altamira, Les Combarelles, Lescaux, Lorthet, şi Cuciulat în România.