Ortodoxia față în față cu provocarea și ispita politicului

1). INTRODUCERE: Aporia teologico-politica

"Intotdeauna Biserica a suportat mimetismul formelor puterii.Imperiala sub imparatii romani,ea a fost feudala in Evul Mediu,monarhica sub Vechiul Regim.Astazi,este natural ca ea sa capete forma democratica a partidelor,cu congrese,culoare,lupte de tendinte,motiuni etc.Dar,in aceasta calitate,ea este expusa la diversiuni de catre acele fractiuni din ea insasi,care au trecut la ideologie si care aspira la putere.Acestea au stiut sa se organizeze,sa se infiltreze in aparatele administrative,sa domine mass-media,sa-si impuna agit-prop-ul,sa dezvolte stilui militant,cu reuniuni,colocvii,organigrame.Ele imping Biserica pe vechea sa panta de a se transforma in partid,dar de asta data in "Partid bis"."

Alain Besancon–"Confuzia limbilor-criza ideologica a Bisericii"

Daca intrega istorie a filosofiei nu este decit un nesfirsit index de glose si note de subsol la opera lui Platon,atunci la fel de nesfirsita si alambicata istorie a controverselor,contradictiilor,confuziilor si irezolvabilelor probleme legate de relatia dintre Biserica si Stat nu este decit un inventar de scolii la Evanghelia dupa Matei (22,16-22),la adagiul "Dati Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!".Prima fraza din fragmentul lui Alain Besancon,citat ca motto la inceputul prezentei lucrari,ne da o idee despre resorturile mai ascunse ale acestui adagiu evanghelic,mai precis despre dubla lui conditie.Acest adagiu reprezinta concomitent (si paradoxal,caci toate cuvintele lui Christos sint,in functie de buna sau gresita lor insusire,fie o "hrana buna",fie o "piatra de poticnire") un imperativ de urmat si un diagnostic pus unei situatii de tip "nod gordian".Aceeasi fraza functioneaza deopotriva ca formula de diagnosticare a unei relatii ca fiind in principiu indecidabila (pe ambele fete ale monedei cerute de Christos se gaseste acelasi chip,acelasi semn,cel al Cezarului,ceea ce inseamna ca orice incercare de decizie este din capul locului amenintata de riscul emergentei perverse a efectului ei invers-riscul confuziei dintre Dumnezeu si Cezar) si ca trasare imperativa,fara echivoc,a necesitatii absolute a deciziei,a obligatiei continue de a decide,de a distinge,de a "deosebi duhurile" religios si politic."Intotdeauna Biserica a suportat mimetismul formelor puterii" vrea sa spuna ca riscul amestecului impur,al contagiunii vinovate dintre valoarea religioasa si cea politica,diagnosticat si condamnat de Isus in fragmentul mentionat din Evanghelie,nu este un risc contingent,care ar putea fi pus pe seama unor conjuncturi nefericite,a unor erori si confuzii regretabile,sau a unor vointe si intentii calculat-manipulatorii si diabolice.Nu ca toate acestea nu ar fi (si nu au fost) posibile de-a lungul timpului.Insa ceea ce le face posibile este tocmai natura de transcendental (principiu apriori de posibilitate) a acestei aporii teologico-politice ,riscul si pericolul deturnarii de sens prezente si active ca limite interioare de depasit in orice incercare de decizie intre politic si religios si chiar in orice tentativa de afirmare si suscitare publica a valorii specific-religioase.

Una dintre caile fertile prin care s-ar putea incerca explicitarea acestei naturi aporetice a relatiei dintre valoarea religioasa si cea politica,specifica crestinismului,este comparatia dintre statutul acestei relatii inainte si dupa aparitia crestinismului.Se va putea observa astfel ca imperativul crestin al "deosebirii duhurilor" religios si politic este echivalent,ca putere de soc,unei dedublari schizoide.O intreaga cultura a "intregului" fara rest,a unitatii,a coerentei si consonantei reciproce dintre planul"natural" si cel "supranatural" este suspendata si,mai mult chiar,pusa expres sub acuzare.Odata cu acest imperativ,politicul si religiosul (privite ca "doua constante antropologice ale omului ca fiinta sociala si individualitate autonoma ") sint pentru prima oara extrase din indistinctia si impletirea difuza in care fusesera receptate si traite pina atunci si instituite,rostite ca valori si domenii diferite,separate si,la limita,independente si aproape necomunicante.Valoarea politica si valoarea religioasa nu mai stau intr-un raport de coordonare (raport ce semnifica suprapunerea si coexistenta lor difuza,coapartenenta lor ambigua,slaba lor distinctie in gindirea si sensibilitatea pre-crestina) si nici intr-un raport armonios de subordonare ierarhica (valoarea politica-expresie a valorii religioase,instituita in temeiul valorii religioase si actualizata conform modelului dat de valoarea religioasa).Cezura aplicata de Christos,Cuvint al lui Dumnezeu si Fiu al Omului,prin rostire,in miezul nodului politico-religios pre-crestin submineaza concomitent cele doua mari proiecte integratoare ale antichitatii:cetatea ideala a lui Platon si mesianismul politico-religios al poporului lui Israel.