Pacea - obiectiv al misiunii Bisericii Ortodoxe Române

INTRODUCERE

Una dintre marile probleme ale lumii contemporane este pacea. De rezolvarea ei depinde progresul material şi spiritual al umanităţii, depinde însăşi existenţa noastră pe pământ. Pacea a fost idealul din totdeauna al omenirii şi a rămas idealul către care tinde şi va tinde mereu omenirea indiferent de forma de cultură sau de concepţiile şi tradiţiile religioase ale oamenilor. În concepţia religioasă creştină, războiul nu şi-a găsit niciodată justificarea. Numai cei interesaţi, neoneşti şi dornici de stăpânire, cu orice preţ, au deformat adevărul şi au căutat să justifice acţiunile lor războinici prin considerente de ordin religios. Creştinismul care şi-a început existenţa cu chemarea la pace a tuturor oamenilor (Luca II, 14), dintotdeauna a propovăduit şi a apărat pacea condamnând războiul care îşi are originea în pornirile păcătoase şi nestăpânite ale omului.

Cel mai mare mesager şi apărător al păcii a fost Însuşi întemeietorul religiei creştine Mântuitorul Iisus Hristos, numit pe bună dreptate şi Domnul păcii şi al înfrăţirii între oameni.

Încă din Vechiul Testament aflăm că unul dintre atributele lui Dumnezeu este şi acela de Dumnezeu al păcii. Acest atribut este strâns legat şi condiţionat de atributul iubirii. Numai acolo unde este iubire este pace. Ca şi în cazul iubirii, pacea, presupune o relaţie între persoane, între cel puţin două persoane. Modelul păcii depline, care relaţie între persoane, îl constituie Sfânta Treime pentru că fiecare persoană a Sfintei Treimi ne este arătată în Sfânta Scriptură ca având atributul păcii: „Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru”, scrie Sfântul Pavel romanilor (I, 7); „Pacea lui Hristos să stăpânească în inimile voastre”, îndeamnă el pe coloseni (III, 15), iar galatenilor le arată că unul din roadele Duhului Sfânt este pacea (V, 22). Armonia şi pacea domnesc în sânul Sfintei Treimi în chip desăvârşit, iar de aici, din sânul Sfintei Treimi, pacea se revarsă, ca dar şi binecuvântare a lui Dumnezeu, către oameni: „Domnul tărie poporului său va da, Domnul va binecuvânta pe poporul său cu pace”, zice psalmistul (Ps XXVIII, 11).

După Vechiul Testament pacea îşi are izvorul în Dumnezeu (Lev. XXVI, 6) care o stabileşte prin legământ (Num. XXV, 12). Acest legământ are caracter veşnic (Iez. XXXVII, 26) şi este neschimbabil pentru că Dumnezeu voieşte ca oamenii să fie părtaşi la pacea Treimică (Isaia XXVII, 5) la nesfârşit.

Omul prin natura sa este fiinţă socială: „Nu e bine să fie omul singur.” (Fac. II, 18), zice Creatorul său. Sociabilitatea este ceva specific şi necesar omului, căci numai cu privire la el a zis Dumnezeu aceste cuvinte. Ea îl pune în relaţie cu altul dându-i posibilitatea comunicării, a sfătuirii, a conlucrării, după exemplul sfatului şi colaborării persoanelor Sfintei Treimi (Fac. I, 26; XI, 7). Colaborarea omului cu semenul său nu se poate face însă decât în condiţii de pace şi bună înţelegere. De aceea în Vechiul Testament se condamnă atitudinea războinică, „în principiu, războiul nefiind îngăduit, decât în caz de neapărată necesitate” (Deut. XX, 10). Legământul lui Dumnezeu cu omul a fost viaţa şi pacea (Mal. II, 5). Or, viaţa nu poate fi păstrată decât în condiţii de pace, iar despre pace nu poate fi vorba acolo unde nu este viaţă. Dumnezeu i-a dăruit omului viaţa ca acesta să o păstreze; de aceea El nu îngăduie războiul. Dumnezeu fiind „iubire” (I Ioan IV, 8) nu poate fi conceput altfel decât ca având şi atributul păcii depline, al păcii desăvârşite. De asemenea şi creaţia a cărei cunună este omul nu poate fi concepută ca având altă finalitate decât pacea. Pacea asigură cadrul necesar instaurării unei noi ordini sociale în care să domnească iubirea şi dreptatea. Această nouă ordine socială, în care Dumnezeu va împărţi dreptatea între oameni şi în care săbiile vor fi prefăcute în pluguri şi lăncile în seceri iar popoarele nu-şi vor mai ridica săbiile unele împotriva altora şi nici nu vor mai învăţa să lupte (Isaia II, 4), este pusă în strânsă legătură cu venirea lui Mesia, trimisul de sus, care avea să aducă o nouă concepţie despre lume şi viaţă, concepţie infinit superioară celei existente până la El.

Ca ideal pacea a fost profeţită în Vechiul Testament, iar profetul Isaia ne prezintă o frumoasă imagine a păcii din împărăţia mesianică descriind-o în cuvintele: „Atunci dreptatea va sălăşlui în grădina cea cu pomi. Pacea va fi lucrul dreptăţii, roada dreptăţii va fi liniştea şi nădejdea în veci de veci. Atunci poporul meu va locui într-un loc de pace, în sălaşuri de nădejde şi în adăposturi fără grijă (Isaia XXXII, 16- 18). Pentru realizarea acestui ideal „Dumnezeul păcii” Îl trimite pe Fiul Său în lume, ca „Domn al păcii (Isaia IX, 5) ca să inaugureze această nouă ordine socială pe întregul pământ şi să-l restabilească pe om în credinţa faţă de Cel Prea Înalt şi într-o viaţă morală perfectă, conformă cu voia lui Dumnezeu.

CAPITOLUL I

ABORDĂRI CONCEPTUALE CU PRIVIRE LA IDEEA DE PACE ÎN

SFÂNTA SCRIPTURĂ

1.1. Biserica şi pacea lumii

Cea mai frumoasă, cea mai frecventă şi cea mai emoţionantă salutare din Noul Testament este salutarea păcii. De la un capăt la altul al cărţilor canonice ale Noului Testament, salutarea păci şi cuvântul „pace”, ca preocuparea continuă a Mântuitorului Hristos şi a Sfinţilor Apostoli dimpreună cu Biserica primară, constituie un laitmotiv nou, esenţial şi deosebit de celelalte accente teologice, morale şi disciplinare noutestamentare. Salutarea păcii – Pace vouă! – şi chemarea la pace îmbracă întreaga terminologie creştină primară într-o aureolă dumnezeiască, mai penetrantă decât lumina vechitestamentară profetică. Amândouă merg împreună, ca şi veste şi ca o chemare, străbătând spaţiul uman dornic de o pace cu totul nouă şi care să exprime slava lui Dumnezeu în ceruri şi pace pe pământ, între oameni bunăvoire. Acest cuplu, salutarea păcii şi chemarea la pace, formează însă un tot. Este voinţa dumnezeiască de revelare a noii relaţii dintre Dumnezeu şi om, dar şi dintre om şi om. Căci dacă antichitatea clasică cu regret ilustra crudele raporturi dintre oameni prin cunoscuta maximă a lui Plaut: Homo homini lupus (Asinaria, II, 4, 88), în care ferocitatea lupului egalată de cruzimea omului, mesajul de pace al Evangheliei deschide o perspectivă nouă, aceea a bunăvoirii .

Dumnezeu este izvorul păcii toţi oamenii, iar fiecare om trebuie, zi de zi, ceas de ceas, să fie izvor nesecat de pace mereu proaspătă pentru semenul său, ca o apă rece şi curată, filtrată din adâncuri. Iar adâncul cel mai insondabil este aici adâncul iubirii lui Dumnezeu faţă de lume: „Am venit pentru ca ei viaţă să aibă şi să aibă din belşug” (Ioan X, 10). Imensitatea iubirii lui Dumnezeu-Tatăl faţă de lume este comensurabilă doar cu jertfelnicia Fiului: „Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan III, 16). Belşugul bunătăţii lui Dumnezeu faţă de lume este belşugul Duhului şi al păcii, fiindcă „Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură” (Ioan III, 34). De aceea Sfântul Apostol Pavel se roagă la Dumnezeul păcii pentru tesaloniceni, zicând: „Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (Tesaloniceni V, 23).