Preocupări Patristice și Postpatristice în Țara Românească în Timpul Domnitorului Constantin Brâncoveanu

Introducere

Viaţa liturgică reprezintă totalitatea slujbelor bisericeşti, săvârşite după un „tipic“, adică după rânduieli bine stabilite în forme şi cuvinte, fixate, ştiute şi reglementate precis de Biserică. Alături de slujbele divine, pot fi aşezate construcţiile de biserici, tipărirea de cărţi liturgice, pictura bisericească, gravura, sculptura, broderia şi argintăria, toate acestea având ca scop buna desfăşurare a vieţii liturgice: fără biserici şi cărţi de cult nu s-ar putea săvârşi sfintele slujbe, pictura creează o atmosferă plăcută pentru rugăciune, sculptura realizează mobilierul sfintelor lăcaşuri de cult, broderia împodobeşte veşmintele sfinţiţilor slujitori iar argintăria face să strălucească numărul vaselor de cult.

Epoca brâncovenească îşi are începuturile în vremea lui Matei Basarab, care zidise în ţară un număr mare de mănăstiri şi le înzestrase cu toate cele necesare cultului divin, dând un puternic impuls vieţii liturgice. De la Matei Basarab până la Şerban Cantacuzino, din cauza răscoalei seimenilor, invaziei ungurilor dar şi a luptelor sângeroase între partidele de boieri, nu au fost împrejurările prielnice pentru dezvoltarea culturii bisericeşti. În aceste vremuri tulburi, tipografiile instalate de Matei Basarab au fost distruse, astfel încât nu s-a mai tipărit nici o carte până în vremea lui Şerban Cantacuzino. Domnia lui Şerban Cantacuzino deschide în Ţara Românească începutul unei noi epoci de cultură care ajunge la apogeu în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu.

În această epocă, unele elemente de cultură veche dispar, iar altele noi ajung acum la deplină înflorire. Astfel, cultura slavă din biserica noastră dispare iar în locul ei îşi croieşte drumul influenţa grecească. Procesul de naţionalizare a serviciului divin, început în timpul lui Matei Basarab şi Vasile Lupu cu citirea Cazaniei în limba română, la strană, face un pas înainte sub Şerban Cantacuzino şi se continuă cu intensitate în vremea lui Constantin Brâncoveanu. Tot în această epocă, cultura religioasă românească, radiază departe peste hotarele ei până la arabii din Siria şi ivirii din munţii Caucazului.

Epoca lui Constantin Brâncoveanu, chiar dacă este în multe privinţe continuarea epocii lui Şerban Cantacuzino, totuşi aduce elemente noi de împrospătare şi reprezintă apogeul culturii vechi româneşti. Se introduce limba română în cult, se tipăresc majoritatea cărţilor de cult în limba română, iar prin înmulţirea lăcaşurilor de cult se urmăreşte o viaţă liturgică mai intensă.

Această viaţă liturgică era trăită de la domnitor până la ultimul om din popor. Boierii participau alături de domn la toate serviciile religioase, dar în special la Sfânta Liturghie, fiind conştienţi că aceste rugăciuni menţin prosperitatea ţării. Cronicarii vremii ne dau informaţii sărace cu privire la rânduiala slujbelor, mulţumindu-se să afirme că slujbele s-au desfăşurat „după obicei“, „după datină“ sau „după rânduială“. Ei redau momente mai importante din timpul slujbelor doar dacă participa şi domnitorul, consemnându-le „aşa ca să ştie“, numai ca repere pentru istorie.

Ţinând cont de faptul că exista o rânduială, fixată în cărţile liturgice din acea perioadă, cel mai important izvor pentru descrierea vieţii liturgice din epoca brâncovenească îl constituie cărţile de cult, mai ales cele tipărite în limba română, fiind mai uşor de studiat. Deoarece s-au păstrat foarte puţine cărţi din acea vreme, unele destul de deteriorate iar altele „închise“ la Biblioteca Academiei Române, am folosit pentru lucrare descrierile acestor cărţi din lucrarea Bibliografie românească veche, aparţinând autorilor Ioan Bianu şi Nerva Hodoş precum şi articolul Antim Ivireanul tipograf, al părintelui Niculae Şerbănescu.

Un alt izvor important pentru lucrarea noastră îl reprezintă mărturiile călătorilor străini din acea vreme, care au participat ori au asistat la slujbele religioase săvârşite în ţările române. Dintre aceştia amintim pe ieromonahul rus Ipolit Vişenschi, care a descris sfinţirea bisericii Sfântul Gheorghe din Bucureşti şi slujba Aghesmei celei mari la Bobotează, însă este impresionat de fastul ce îmbracă aceste slujbe şi nu dă detalii privitoare la rânduiala slujbelor deoarece este asemănătoare cu cea din Biserica Rusă. Un alt călător străin este reverendul Edmund Chishull, care făcea parte din suita lordului Pagett şi care ne dă informaţii preţioase privind limba în care se slujea. Alte notiţe le avem de la francezul De la Croix. Toate aceste informaţii le-am obţinut din volumul VIII al colecţiei Călători străini despre Ţările Române.

De o mare preţuire însă, se bucură jurnalul de călătorie al arhidiaconului Paul de Alep. Acesta era nepotul Patriarhului Macarie de Antiohia, care a vizitat ţările române între anii 1653 şi 1658. Făcând parte din cler, el descrie toate slujbele la care a luat parte, cu foarte multe amănunte referitoare la rânduiala acestora. Dacă în epoca brâncovenească slujbele se săvârşeau după obicei sau după datină, informaţiile lui Paul de Alep sunt destul de preţioase, căci ele se încadrează în această „datină“. Mai mult, pentru că epoca brâncovenească îşi are începuturile în vremea lui Matei Basarab, tocmai când arhidiaconul Paul nota aceste mărturii, avem încă un motiv în plus să le folosim pentru lucrarea noastră. Îl putem găsi în volumul VI al colecţiei Călători străini despre Ţările Române, sau în „tesa“ de licenţă a Emiliei Cioran, din anul 1900, sub îndrumarea profesorului Nicolae Iorga, numită Călătoriile Patriarhului Macarie de Antiohia în Ţările Române. Pentru că aceasta din urmă este mai completă, dar şi pentru frumuseţea limbajului, am folosit-o în exclusivitate.

Alături de aceste izvoare preţioase pot fi adăugate şi articolele lui C. Erbiceanu, foarte bogate în informaţii privind rânduielile unor slujbe din acea vreme, cum ar fi Serviciul ce să făcea la încoronarea Domnitorilor noştri, Tipicul serviciilor bisericeşti când trebuia să fie de faţă şi Domnitorii Ţării, sau Prefeţele unor cărţi asupra cărora autorul face mici observaţii.

Am consultat de asemenea, lucrările unor mari istorici referitoare la această perioadă, cum ar fi Nicolae Iorga, Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, Pr. Mircea Păcurariu dar şi articolele speciale dedicate epocii brâncoveneşti, folosind o îmbinare a metodei descriptive (expozitive) cu cea istorică. Prin folosirea amplelor informaţii istorice urmărim o completare necesară a culturii liturgice dar şi înţelegerea mai uşoară a dezvoltării vieţii liturgice în contextul istoric şi social de atunci.