Preotia, Slujire și Misiune

Slujire şi preoţie în Biserică :

Demnitatea slujirii preoţeşti:

În variatele ei forme de manifestare, viaţa creştină reprezintă o reflectare a relaţiilor intratrinitare; orice argumentare a unui aspect sau altul al vieţii teologice, conduce invariabil la a folosi drept model Sfânta Treime care devine modelul vieţii pământeşti după chipul căreia a fost plămădită fiinţa umană. Indubitabil, motivaţia oricărei acţiuni a lui Dumnezeu spre om ca fapt istoric sau generic, precum şi mandatul comuniunii naturii umane unice, este iubirea.

• Legătura firească, naturală dintre slujire şi preoţie, aşa cum este arătată în cuvântul revelat al Sfintei Scripturi, este importantă pentru înţelegerea corectă a rolului mântuitor al Bisericii, Trupul lui Cristos. De-a lungul timpurilor, mai vechi şi mai noi, legătura aceasta a fost uneori greşit înţeleasă sau interpretată, după diverse iscodiri ale minţii veacurilor trecătoare. Fără a numi aceste interpretări greşite, cred că se poate spune, pe temelia faptelor istorice, că voia întemeietorului Bisericii a fost uneori aşa de mult întunecată, încât lumina mântuirii a stralucit numai datorită faptului că Dumnezeu este credincios promisiunii, este drept şi este milostiv. Căci aşa spune Dumnezeu prin gura psalmistului: "Nici nu voi rupe legământul Meu şi cele ce ies din buzele Mele nu le voi schimba" (Psalm 88, 34).

În Sfânta Scriptură realitatea slujirii este exprimată prin termeni diverşi, dar aproape sinonimi.

- Închinare: termenul are conţinut liturgic prin excelenţă. De aceea închinarea sugerează ideea de transcendenţă şi intenţia celui ce se închină de a se apropia şi chiar de a se uni cu cel transcendent, adica cu Dumnezeu. "Duh este Dumnezeu - spune Mântuitorul Cristos în convorbirea cu samarineanca - şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi adevăr" (Ioan 4, 24).

- Ascultarea : este supunerea fiinţei tale, voinţei altei persoane. În Biserica creştină aceasta înseamnă îndeplinirea voinţei şi poruncilor lui Dumnezeu. Potrivit tradiţiei iudaice, preluată de Noul Testament, ascultarea vine din simţul auzului, dar şi din autoritatea celui ce ţi se adresează prin cuvânt, adica Dumnezeu. "Urechi au şi nu vor auzi" (Psalm 113, 14). Acesta este intelesul cuvintelor Mântuitorului: "cel ce are urechi de auzit să audă" (Matei 11,15).

- Slujirea : este orice activitate desfăşurată în favoarea altuia. În Noul Testament, aceasta înseamnă : slujirea liturgică la altar, alte acte religioase sau de pietate creştină, slujirea filantropică, slujirea în sens social, lumesc, munca manuală, slujire militară. Slujirea este termenul cu un cuprins bogat, divers, şi care exprimă cel mai bine voinţa Mântuitorului în legătură cu tipul de relaţii care trebuie să existe între membrii Bisericii, în călătoria lor către împărăţia lui Dumnezeu. Slujirea este ceea ce contribuie la omogenizarea relaţiei ecleziale, şi cea care determină şi legitimează această relaţie eclezială. Relaţia eclezială se naşte în Biserică, adica în Cristos şi în Duhul, căci Biserica este Trupul lui Cristos şi locaşul harului Duhului Sfânt, dar nu se sfârşeşte în Biserică, înţeleasă în sens instituţional sau ca localizare: "Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură" (Ioan 3, 34). Slujirea se extinde prin Biserică, şi ca o consecinţă a ei, dincolo de Biserică, în biserica cea mare a creaţiei lui Dumnezeu: "Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi ?"(Psalm 138, 7). De aceea slujirea este vocaţia creştină a creaţiei lui Dumnezeu.

Slujirea este dăruirea fiinţei tale lui Dumnezeu şi Evangheliei Lui, şi în linie orizontală, semenului tău. Aceasta a însemnat pentru acele vremuri un fel de revoluţie, revoluţia Mântuitorului Cristos. Sigur, nu o revoluţie socială, căci Mântuitorul Cristos spune clar: "Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta" (Ioan 18, 36). Cel ce slujeşte devine slujitor, rob al lui Cristos. Robia pentru Cristos nu are nici o asemănare cu robia sau sclavia, ca şi condiţie socială. Robia pentru Cristos este bucurie în Duh şi prin har, căci bucuria este "roada Duhului" împotriva căreia "nu este lege", adica lege umană, socială, ci numai legea Duhului. De aceea, Noul Testament, cuvintele har şi bucurie au aceiaşi rădăcină etimologică. Robia pentru Cristos nu este ocară. Robia socială este agoniseala vremelnică, trecătoare. Robia pentru Cristos este agoniseala vesnică, în bucuria izvorâtă din harul Duhului Sfânt. Căci cine are harul Duhului Sfânt are bucurie, bucurie mântuitoare.