Primatul Papal în Lumina Documentelor de la Conciliile I și II Vatican

INTRODUCERE

Instituţia Papalităţii a cunoscut de-a lungul timpului momente de glorie şi de declin, începând cu perioada medievală şi până în contemporaneitate. Implicarea Bisericii Romano-catolice în viaţa politică a declanşat deseori conflicte aprige pe de o parte între puterea temporală, laică, şi cea seculară, iar pe de altă parte conflicte interne în cadrul Bisericii. Aceste conflicte şi-au găsit rezolvarea şi au fost reglementate în cadrul Conciliilor ecumenice.

Pretenţiile ierarhilor romano-catolici de a detine supremaţia, justificate de către ei prin întâietatea de drept divin, a adâncit ruptura cu Biserica Ortodoxă. Conciliile I şi II Vatican reprezintă un moment foarte important în acest sens. De aceea, pornind de la doctrina cezaropapistă vom încerca să studiem implicaţiile primatului papal în viaţa creştină sub mai multe aspecte: raportul dintre Biserică şi stat, raportul între papă şi clerul romano-catolic, raportul dintre concepţia Bisericii apusene şi concepţia ortodoxă.

Vom studia mai întâi originile doctrinei cezaropapismului şi câteva personalităţi marcante în acest sens ( Nicolae I, Grigore VII Hildebrandt, Inocenţiu III), apoi vom analiza dezbaterile Conciliilor I şi II Vatican. Vom aborda atât tratarea istorică şi dogmatică a acestor evenimente, cât şi atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de hotarârile acestor Concilii.

În tratarea temei ne vom folosi atât de lucrări generale scrise în domeniul Istoriei Bisericii Universale, căt şi de studii dedicate în mod particular subiectului ales, dar vom analiza de asemenea şi o serie de izvoare istorice.

I. CEZAROPAPISMUL ROMAN PÂNĂ LA

CONCILIUL I VATICAN (1869-1870).

FIGURI REPREZENTATIVE: NICOLAE I (858-867);

GRIGORIE VII HILDEBRANDT (1073-1085);

INOCENŢIU III (1198-1216)

Pentru a putea vorbi despre primatul papal trebuie mai întâi să clarificăm un alt aspect şi anume cezaropapismul, care a contribuit la construirea timp de aproape două milenii, din multe şi variate materiale, întărit cu texte, principii, raţiuni, susţinut de legiuni de teologi papalişti, apărat cu fanatism, contestat şi ajungând prin Conciliul de la Vatican (1869 – 1870) să ia caracterul unei dogme, obligatorii pentru mântuire, ca articol de credinţă.

Cezaropapismul înseamnă concentrarea puterii politice şi religioase în aceleaşi mâini, adică exercitarea lor de către aceeaşi persoană, care poate să fie ori conducător de stat, ori conducător de Biserică. Cuvântul cezaropapism se poate folosi atât în stat cât şi în Biserică.

Prin cezaropapismul de stat se înţelege absolutism politic şi religios al unor suverani cum au fost ţarii ruşi, unii împăraţi occidentali medievali ca Otto cel Mare, Carol cel Mare sau califii şi sultanii mahomedani.

De asemenea, cuvântul se potriveşte tot aşa de bine pentru a numi însuşirea şi exercitarea puterii politice supreme, odată cu cea religioasă de către un şef bisericesc şi acesta a fost şi este singur Episcopul Romei.

Ca idee şi ca sistem de conducere, cezaropapismul nu este un fenomen specific creştin, dimpotrivă, el a intrat în statul creştin cu împăraţii înşişi, venind din tradiţia şi din spiritul imperialismului roman, deci cezaropapismul este un produs roman. Dar, pe când în Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) puterea imperială a pierdut cu timpul exerciţiul autorităţii religioase, Biserica reuşind să-şi apere autonomia şi drepturile, în Apus, episcopii Romei au reuşit dimpotrivă să-şi sporească puterea lor bisericească cu cea politică, să-şi însuşească drepturi şi titluri de suverani lumeşti ca nişte adevăraţi deţinători ai plenitudinii puterii şi ca locţiitori ai lui Dumnezeu .

Episcopii Romei s-au orientat politic spre popoarele creştine noi din Apus şi au creat un imperiu roman creştin al lor în care obligau pe noii împăraţi romani de neam franc sau german să accepte faptul că imperiul şi coroana le era dată de ei, ca deţinători ai puterii de la Dumnezeu.

Împrejurările au permis şi înlesnit papalităţii şi crearea unui stat propriu în jurul Romei care a fost recunoscut, apărat şi mărit de suveranii franci, germani, ca patrimoniu al Sfântului Petru şi a constituit timp de aproape o mie de ani temeiul juridic al puterii politice papale (754 - 1870).

Cezaropapismul instaurat de papi era o tradiţie păgână, ea găsindu-se pe timpul împăraţilor romani şi bizantini. Împăratul era şi şef religios al statului -pontifex maximus, el împărţind autoritatea sa politică cu senatul, iar cea religioasă era personală şi indivizibilă.

Ca pontifi supremi, împăraţii romani primeau sau luau ei înşişi onorarii divine: divi filius, dominus ac deus ca împăraţii August, Domiţian, Aurelian, ei bucurându-se şi de un cult propriu, care era obligatoriu.

Creştinismul a recunoscut şi a întărit autoritatea împăraţilor, acordându-i supunere şi respect necondiţionat, prin aceea că o socoteau rânduită de Dumnezeu şi slujitoare Lui spre bine după cum cuvintele din Scriptură: tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu, iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Romani 13,1-4.

Biserica a respectat autoritatea de stat, păgână şi persecutoare, şi a recomandat credincioşilor supunere ei, ca fiind necesară ordinei şi dreptului, cu atât mai mult trebuia să respecte autoritatea de stat creştină şi să recunoască necesitatea ei pentru binele creştinilor şi a Bisericii.