Rânduieli Liturgice Specifice Perioadei Triodului

INTRODUCERE

Învatamintele Triodului

Rânduiala Postului Mare asa cum a fost fixata în Triod, înca din sec. IX, urmareste sa pregateasca sufletele credinciosilor pentru marea sarbatoare a învierii Domnului. Citind cu atentie aceasta sfânta carte se poate constata ca autorii ei au fost nu numai cunoscatori ai Scripturii si ai învataturilor Bisericii, ci si ai sufletului omenesc, pe care au cautat sa-l îndrepte pe calea pocaintei.

Triodul calauzeste pe credinciosul care s-a înstrainat de Domnul prin pacat, la învierea duhovniceasca praznuita o data cu marea sarbatoare a crestinatatii. Întru acest scop, autorii sai, tinând seama de cerintele psihologice si religioase ale fiintei noastre, imprima slujbelor din aceasta perioada a anului bisericesc o tematica adecvata, urmarind prefacerea treptata a omului launtric.

Domnul Hristos, fara de care nu putem savârsi nimic bun, sta în centrul Triodului, calauzindu-ne cu harul si cu învataturile Sale. De aceea, parabolele joaca un rol atât de mare în aceasta carte de ritual, ele schitând sensul urcusului duhovnicesc. Prin parabole, învatatura Domnului este mereu prezenta în inima credinciosului, mai ales ca poetul liturgic, pentru a zgudui mai bine pe cel pornit pe calea pocaintei, îl identifica adesea cu personajele din parabolele evanghelice.

Triodul se deschide cu Duminica Vamesului si a Fariseului care pre¬gateste, ca si Duminica Fiului Risipitor, începutul Postului Mare. Chiar de aici se poate vedea simtul pedagogic al autorilor liturgici, care chiar înainte de intrarea în post, creaza pentru credinciosi o atmosfera favora¬bila reculegerii si pocaintii. Parabola Vamesului si a Fariseului a fost anume aleasa pentru a deschide sirul nevointelor pe care trebuie sa le parcurga credinciosul spre a se învrednici sa praznuiasca învierea, de¬oarece aceasta parabola staruie asupra smereniei, prima treapta a ur¬cusului duhovnicesc. Smerenia este atitudinea esentiala de la care paca¬tosul trebuie sa porneasca spre a se reîntoarce la Domnul. Ea este vir¬tutea de capetenie, fara de care pocainta nu este posibila. «Aratat-a Cuvântul smerenia a fi calea cea aleasa a înaltarii, smerindu-se pâna

si la chipul cel de rob» Se subliniaza deci ca smerenia este singura cale a înal¬tarii, cale care ne-a fost aratata de însusi Mântuitorul, care pentru noi a luat chip de rob (Filip. II, 7). Din citatul de mai sus se poate observa atât profunda cunoastere a învataturilor Bisericii, de care da dovada autorul, precum si legatura permanenta pe care postul liturgic o face între viata Domnului si aceea a credinciosilor. Viata Domnului este pilda si izvor de haruri pentru a noastra.

Duminica Fiului risipitor, care urmeaza dupa aceea a Vamesului, are drept scop sa scoata din deznadejde pe cei pacatosi, aratându-le ca Domnul îi iarta pe cei ce se pocaiesc. Sufletul care se caieste oscileaza între smerenia pricinuita de cunoasterea pacatelor proprii si încrederea în mila nemarginta a Domnului. De aceea aceasta parabola a încrederii nemarginite în îndurarea lui Dumnezeu urmeaza aceleia a carei tema esentiala e smerenia.

Pacatosul este asemanat fiului risipitor, deoarece întocmai cu acela, el a risipit bogatia darului încredintat de Mântuitorul

Parabola capata în interpretarea poetului liturgic un sens duhov¬nicesc mai înalt. Fiul risipitor este omul care a irosit darurile primite de la Domnul si s-a «facut rob gândurilor celor neroditoare» si «ceta¬tenilor celor straini» adica patimilor. De aceea el se roaga «Ci ca cela ce esti din fire iubitor de oameni, tu ne primeste si ne fa ca unul din argatii tai»

Dupa pregatirea atmosferei sufletesti potrivita perioadei de reculegere ce începe, Postul Mare se deschide cu Duminica înfricosatei Judecati. «Amintirea înfricosatului sfârsit» al istoriei, când toate «cele ascunse se vor vadi» , este îndreptatita în acest moment al anului liturgic. În felul acesta Biserica vrea sa trezeasca în suflete teama sfânta, aratând dupa cum subliniaza Sinaxarul ca Dumnezeu va judeca pe toti dupa fapte. De aceea ea cânta: «Fii gata, o suflete spre întâmpinarea Domnului» subli¬niind astfel ca credinciosul trebuie sa se afle mereu în stare de trezvie, asteptând pururea venirea Domnului. Pentru aceasta poetul liturgic i se adreseaza cu atâta staruinta: «La înfricosata întrebare a judecatorului cugetând, suflete, îngrozeste-te! De aceia gaseste-ti raspunsul»