Războiul Fiilor Luminii Împotriva Fiilor Întunericului

Aproape toată lumea a auzit până acum despre scrierile ebraice străvechi ce au fost găsite în peşterile de lângă Marea moartă. Aproape toată lumea a fost mişcată de aserţiunile savanţilor că acestea ar proveni din comunitatea în care ,,Ioan Botezătorul a predat, iar Iisus a învăţat”. Şi aproape oricine a fost intrigat de ideea mult răspândită că textle ilustrează o perioadă îndelungată, pierdută, a creştinătăţii – o sectă ce a crezut într-un martir ,,Învăţător al Dreptăţii”, ce va reapărea în cele din urmă credincioşilor. Dacă ne uităm la informaţii fără prejudecăţi, este destul de evident că ,,învăţătorul dreptăţii” denotă mai degrabă o funcţie neîntreruptă decât un individ, şi că diferitele aluzii făcute în ceea ce îl priveşte nu sunt dedicate de fapt uneia şi aceleiaşi persoane

Până acum, însă, foarte puţin oameni au avut şansa de a citi manuscrisele în sine, din simplul motiv că nici o traducere completă a lor nu este accesibilă omului obişnuit. Cu cincizeci de ani în urmă, aproape în aceeaşi perioadă a fost descoperit la Cairo un document conţinând un text înrudit cu scrierile presupus eseniene din manuscrisele de la Marea Moartă, cunoscut drept Documentul Sadochit.

Încă nu ştim cu siguranţă cine a scris manuscrisele de la Marea moartă, în ce perioadă şi unde. Încercări cu privire la datarea lor au fost făcute de către paleografi – adică, avându-se în vedere forma (sau formele) scrierii folosite – şi prin identificarea ăn acestea a aluziilor cu privire la persoane sau evenimente. Nici o metodă însă nu a dus la un rezultat satisfăcător Situaţia este că, oricaănd, oriunde şi oircine ar fi compus manuscrisele, acestea au ajuns să fie acceptate dreot literatura sau repertoriul religios al unei comunităţi evreieşti ascetice, ,,protestante” şi ,,puritane” care a trăit ăn deşertul Iudeii – mai precis pe ţărmul de vest al Mării Moarte – în perioada de ănceput a erei noastre; adică, în aceeaşi zonă şi în acelaşi timp în care Ioan Botezătorul ,,a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină” Din această perspectivă, manuscrisele prezintă o deosebită importanţă, căci au refăcut pentru noi ceea ce poate fi cel mai bine descris ca perioada de început a scenei în care primul act al dramei creştinătăţii a fost jucat

Finele scrierilor acestei comunităţi, care se pare că îşi aveau cartierul general într-o aşezare situată la circa un kilometru de râpele de la Qumran, sunt trasate undeva în jurul anului 68 d.Hr, dată târzie ce coincide cu pătrunderea în zonă a Legiunii a X-a romană, care a fost detaşată acolo pentru a suprima prima revoltă iudaică. S-au făcut numeroase încercări de a identifica Comunitatea cu una din sectele iudaice cunoscute ce au existat la acea vreme. S-a presupus, de exemplu, că multe dintre credinţele şi practicile descrise în manuscrise prezintă o asemănare izbitoare cu cele descrise ca aparţinând celor cunoscuţi în primele secole ca esenieni, aşa cum reiese din descrierile făcute de Philon Iudeul şi Josephus din Alexandria. Conform lui Pliniu cel Bătrân (23-79 d.Hr), esenienii au locuit într-adevăr în acest spaţiu în perioada cuprinsă între sec II î.Hr şi sfârşitul secolului I d.Hr

Gândirea elenistică a avut o mare influenţă asupra iudaismului, după cum elemente vizibile au fost împtumutate şi din lumea orientală, unde iudeii au fost duşi în exil. Comunitatea de la Qumran ar fi apărut în timpul lui Ioan Hircan, rege asmonean sau macabeu (135-106 î.Hr.) Această comunitate (grupare) se opunea cu înverşunare preoţilor nelegitimi: Iason, Menelau şi Alcinus , dar şi marilor preoţi recrutaţi din prinţii macabei Acum apare Învăţătorul Dreptăţii (Dascălul Dreptăţii). Schimbarea calendarului solar prin cel lunar, introdus de către Ioan Hircan în anul 130 î.Hr, a fost un alt motiv care a împins pe qumraniţi să se separe de iudaismul oficial şi să plece în deşertul de lângă Marea Moartă, formând acolo Noul Legământ şi aşteptând restaurarea sacerdoţiului legitim. Comunitatea aceasta spera să vadă înfăptuirea unirii sacerdoţiului cu conducerea ţării în aceeaşi persoană. Qumraniţii fiind o grupare condusă de preoţi, după ei, conducerea ţării trebuind s-o aibă marele preot, iar regele să fie numai conducătorul oastei, deci să ocupe rol secund. Existenţa unui rege laic şi a unui mare preot, simultan, se părea acestei comunităţi a fi contrară spuselor profeţilor Ezechiel (Ez. XLIV-XLVI) şi Zaharia (Zah. IV,14), unde întâietatea este dată marelui preot. Membrii comunităţii de la Qumran se considerau urmaşii lui Sadok, marele preot din timpul lui david, reprezentantul fidel al casei lui Aaron. Plecarea qumraniţilor spre pustie a fost cauzată de decadenţa clerului de la Templu.