Relațiile patriarhiei ecumenice cu Țara Românească, ierarhi greci în scaunul mitropolitan al Țării Românești

INTRODUCERE

a) Contextul politico-religios al întemeierii Mitropoliei Ţării Româneşti.

Cu începutul secolului al XIV-lea istoria românilor din Ţara Românească intră într-o nouă fază. În locul voievodatelor de până atunci de o parte şi de alta a Oltului, avem de acum înainte o singură formaţiune politică, care este principatul Ţării Româneşti. Numele domnitorului ţării este Basarab. O dată cu el se începe nu numai consolidarea din interior a statului, ci şi din afară . El învinge în 1330 pe Carol Robert, regele Ungariei, afirmând prin aceasta cu succes independenţa principatului său împotriva tendinţelor de suzeranitate din partea ungurilor.

Lui Basarab, îi urmează fiul său Alexandru (1338-1364). În timpul domniei acestuia se întemeiază în anul 1359 mitropolia Ungrovlahiei.

Atunci când Nicolae Alexandru s-a adresat Patriarhiei de Constantinopol, cerându-i să recunoască transferul lui Iachint de la Vicina la Curtea de Argeş, a făcut-o pentru două motive. Mai întâi pentru că mitropolitul de Vicina depindea direct, în ordine ierarhică, de Patriarhie; numai acesta, prin sinodul ei, avea să hotărască asupra acestui scaun mitropolitan. Era, deci o raţiune formală de ordin administrativ – bisericesc. Dar mai era o alta, de altă natură, mai înaltă. Patriarhia de la Constantinopol reprezenta instituţia de căpetenie a Ortodoxiei, era conducătoarea acestei ramuri a Bisericii creştine, cealaltă ramură având în fruntea ei pe Papă. După cum catolicii se adresau Papei pentru orice chestiune de organizare superioară bisericească, tot aşa ortodocşii se adresau patriarhului ecumenic de la Constantinopol. Desigur, unii stăpânitori politici, cum au fost cei din Balcani – sârbi, bulgari, români – puteau la un moment dat, să decidă în materie de organizare şi ierarhie bisericească, şi fără asentimentul acestuia. Dar consacrarea superioară, legitimitatea, numai Patriarhia ecumenică putea s-o dea. De aceea şi dorinţa ca, până la urmă, să fie obţinută, ca starea de fapt să capete şi autoritatea stării de drept.

Atât în hotărârea sinodală din mai 1359, cât şi în scrisoarea adresată în acelaşi timp de patriarh voievodului muntean, se arată că transferarea lui Iachint se face cu asentimentul între acesta şi Nicolae Alexandru . Asentimentul era neapărat necesar, deoarece, la Bizanţ împăratul avea ultimul cuvânt şi în chestiunile religioase, nu numai în cele laice.

Menţinerea bunelor raporturi dintre Nicolae Alexandru şi împărat îşi are şi ea explicaţia ei. Fusese o vreme când raporturile Ţării Româneşti cu Bizanţul nu erau deloc bune. În 1323, Basarab trimisese un contingent de oaste să ajute pe Mihail, ţarul bulgarilor, în lupta împotriva Imperiului bizantin. Din această cauză şi raporturile cu Patriarhia ecumenică lăsaseră de dorit. Aşa se explică fraza lui Iachint în scrisoarea sa din 1370, unde referindu-se la aceste raporturi, de dinainte de înţelegerea din 1359, spune: „se va părea şi se va socoti lucru de laudă că, odinioară, l-am adus prin cuvintele mele, pe marele voievod la daruri şi la prietenie faţă de marea ta sfinţenie” . Dar, şi împăratul bizantin avea interes să se ajungă la un acord cu domnul muntean şi ca Biserica Ţării Româneşti să depindă ierarhic de Patriarhia din Constantinopol. Chiar în anul când se aproba transferarea mitropolitului de la Vicina, în 1359, turcii îşi făceau prima apariţie sub zidurile Constantinopolului. Împăratul Ioan al V-lea Paleologul, căuta să-şi găsească aliaţi pretutindeni, în lupta împotriva turcilor. De aceea el se va îndrepta spre Roma, proclamând în octombrie 1369 unirea cu Biserica Catolică, unire care nu a avut urmări. În acelaşi scop el va urmărit să nu aibă în Balcani, în afară de turci, alţi duşmani, ci, dimpotrivă, aliaţi .

În cadrul acestor preocupări, înţelegerea cu Ţara Românească adresată de mai înainte era binevenită. Actul din 1359 are deci şi o latură politică , latură care nu a lipsit, de altfel, niciodată marile hotărâri privind Biserica, nu numai în Evul Mediu, dar, în general, în toate timpurile.

La rândul ei, Patriarhia ecumenică avea un dublu interes. Pe de o parte, ea aduce Biserica Ungrovlahiei în jurisdicţia sa directă – şi această Biserică însemna mult mai mult cu, ca populaţie, importanţă, prestigiu şi venituri – deci posibilitatea de a-i veni în ajutor la nevoie, cum s-a întâmplat de atâtea ori mai târziu – decât mica eparhie a Vicinei, ameninţată de tătari.

Pe de altă parte, această integrare directă a Bisericii muntene în ierarhia constantinopolitană înseamnă o întărire a rezistenţei ortodoxe între Dunăre şi Carpaţi, la propaganda stăruitoare a catolicismului, care avea, în doamna Clara, a doua soţie a lui Nicolae Alexandru, un aliat preţios. Atât în hotărârea sinodală, cât şi în scrisoarea adresată voievodului sunt aluzii evidente la această propagandă. În cea dintâi arătându-se foloasele prezenţei unui mitropolit în fruntea Bisericii muntene, se spune: „Mergând în frunte arhiereul şi învăţându-i pe dânşii calea Evangheliei şi depărtându-i şi oprindu-i de la lucrurile interzise ale păcatului şi a toată dogma de altfel şi străină de Biserica lui Hristos…” Iar mai jos: „spre păzirea credinţei noastre sigure” . În cea de-a doua, voievodul este deschis către de către patriarh ca un dreptcredincios „cum nu se cuvine oricui care voieşte călduros şi cu adevărată credinţă să primească evlavia şi să respingă adunările ereticilor şi dogmele străine şi din alte locuri” . Apoi, adresându-se, direct, patriarhul îi spune lui Nicolae Alexandru următoarele: „domnia ta, fiind cercetată a se afla fiu drept al sfintei lui Hristos Bisericii, să fii neîncetat la dogmele cele primite de la taţi şi moştenite din părinţi şi sănătoase” . E o punere directă în gardă, împotriva influenţei pe care ar putea-o exercita soţia sa, doamna Clara sau predicatorii catolici ocrotiţi de dânsa.

Este normal, deci, ca actul din 1359 să fi impresionat defavorabil cercurile catolice de la curtea lui Ludovic cel Mare, regele Ungariei. Credem că din acest moment începe o nouă fază a relaţiilor dintre domnul Ţării Româneşti şi Ludovic. Ele devenind din ce în ce mai reci, ajungându-se spre sfârşitul domniei lui Nicolae Alexandru, la o ruptură, în sensul că acesta din urmă nu mai recunoaşte pe Ludovic drept suveran. O ştim în mod sigur din proclamaţia de război a regelui Ungariei (5 ianuarie 1365) împotriva noului domn muntean Vlaicu, despre care se afirmă că a urmat „obiceiurile rele” ale tatălui său, Alexandru .