Sabat și Duminică

ARGUMENT

După ce Duminica a devenit ziua a şaptea şi totodată ziua de odihnă, unii sectari au nesocotit acest lucru. Aceştia au rămas pe concepţia Vechiului Testament şi prăznuiesc Sâmbăta, acesta fiind doar un aspect al doctrinei lor eretice. Duminica este ziua în care a înviat din morţi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi ziua în care S-a coborât Sfântul Duh asupra Sfinţilor Apostoli, deci ea merită o cinstire aparte.

Aceşti sectari care cinstesc Sâmbăta nu dau importanţă evenimentelor care s-au petrecut Duminica, iar acest lucru este o mare ignoranţă din partea lor. Din păcate, însă, se poate observa, că şi mulţi dintre creştinii ortodocşi nu cinstesc această zi cum se cuvine, cu toate că au fost botezaţi în numele Sfintei Treimi în credinţa ortodoxă

Duminica pe lângă faptul că este o zi închinată lui Dumnezeu, ea este şi o zi de odihnă a trupului, iar omul trebuie să fie conştient şi de acest lucru, deoarece după şase zile de muncă el trebuie să se şi odihnească. Dumnezeu a lăsat această zi atât pentru rugăciune, cât şi pentru odihnă. Această zi este o încununare a creaţiei lui Dumnezeu ea punând totodată capăt creaţiei. Dumnezeu S-a odihnit în această zi de tot lucrul Său.

Ţinând cont de toate cazurile prezentate mai sus m-am hotărât să întocmesc această lucrare pentru a arăta pe scurt în puţinele pagini, însemnătatea Duminicii ca zi de odihnă şi ca zi de rugăciune închinată lui Dumnezeu.

După căderea protopărinţilor noştri, Dumnezeu le-a promis un Răscumpărător. De acum, întreaga istorie a neamului omenesc va gravita in jurul ideii soteriologice. Sfânta Treime îşi va împlini planul în sânul poporului evreu; istoria şi viaţa patriarhilor ne stau mărturie prin repetatele descoperiri făcute de Dumnezeu. Cu Moise începe o nouă perioada in viaţa poporului evreu. El este cel ce reglementează cultul iudaic (Tablele Legii, rânduielile levitice, curăţirile levitice, sărbătorile si legile cu privire la raporturile dintre oameni etc.). Acum se aminteşte pentru prima oară, după căderea în păcat, de cinstea Sabatului pentru a aduce poporul lui Israel la tradiţia veche de a respecta ziua odihnei pe care nu o găsim a fi ţinută până la el. Cinstirea "zilei a şaptea în sânul poporului evreu, va avea un rol important in păstrarea unităţii etnice si a ideii monoteiste. Prin această legiferare putem spune că se reface unitatea primordială paradisiacă. Porunca "adu-ţi aminte de ziua odihnei" nu face decât să amintească, să readucă în memoria fiilor lui Dumnezeu importanţa zilei de odihnă a zilei afierosite lui Dumnezeu, zi în care tot iudeul este dator să se preocupe de slujirea lui Dumnezeu. Prin extensie, "sabatul" începând cu perioada mozaică, presupune dăinuirea totală a omului in mâinile lui Dumnezeu. Acum se interzice orice lucru trupesc, orice activitate, pentru ca omul să fie preocupat numai de Dumnezeu. De aceea, cei ce nu respectau "sabatul" erau aspru pedepsiţi - prin moarte. Importanţa "sabatului" rezidă şi din referirile ce se fac in Noul Testament cu privire la aceasta sărbătoare, şi totodată, din existenţa altor sărbători precum: anul sabatic, anul jubileu, prezente şi sărbătorite în timpul lui Moise etc.

Mântuitorul, însă, la venirea Sa pe pământ, va schimba această sărbătoare (sabatul - perioada robiei păcatului) prin Duminică - ziua învierii - ziua răscumpărării şi a mântuirii noastre. Mărturie ne stau multele vindecări pe care Hristos le-a săvârşit sâmbăta pentru a arăta cărturarilor şi fariseilor că omul este mai valoros, mai important decât prescripţiile Legii iudaice.

Venirea Mântuitorului aduce, aşadar, "plinirea Legii". Când vorbim despre sabat e necesar să amintim, şi de sărbătoarea Duminicii, într-un cuvânt, Vechiul Testament poate fi reprezentat prin sabat, iar Noul Testament prin Duminică.

În aceasta lucrare mi-am propus să tratez despre "sabat" arătând importanţa, necesitatea acestei sărbători în sânul poporului evreu, originea ei, atitudinea Mântuitorului faţă de această sărbătoare, etc.

Consider tema importantă şi pentru scopul pe care l-a avut această sărbătoare în sânul poporului iudeu: de a menţine trează credinţa într-un singur Dumnezeu în fiinţă şi monopersonal.