Sensul Eshatologic al Creației

Introducere

Motivaţia alegerii temei Sensul eshatologic al creaţiei ca teză de doctorat provine din profunda convingere că teologia ortodoxă se identifică printr-o conştiinţă eshatologică unificatoare a cosmosului şi istoriei, care se cere recuperată şi valorificată în multiplele ei aspecte într-o lume contemporană dominată de fărămiţare şi/sau confuzie, incapabilă să articuleze coerent eshatonul cu istoria, cosmologia cu eshatologia păstrând distincţiile cuvenite. Am considerat că această temă poate reprezenta pentru mine (şi sper că nu doar pentru mine) şansa conştientizării vocaţiei teologiei ortodoxe de a mărturisi împlinirea eshatologică a întregii creaţii (cosmos şi istorie) unificate în Hristos într-un context al globalizării mondiale ideologice (deturnare a sensului unificării creaţiei în Hristos) impusă printr-o filosofie a lucrurilor pământeşti.

Conştiinţa eshatologică a dominat întreaga viaţă a ortodoxiei de-a lungul timpului. Slujbele ortodoxe celebrate zilnic (mai ales în mănăstiri) vor menţine mereu vii aspiraţiile eshatologice. Dogmatica ortodoxă este implicit legată de practica liturgică. Crezul, care începe cu creaţia şi se termină cu învierea morţilor, nu este doar rezumatul de învăţătură ortodoxă, ci este totodată o mărturisire liturgică. În mod special monahismul prin promovarea conştiinţei ascetice purtătoare a dorului după Dumnezeu va întări identitatea eshatologică a ortodoxiei.

Care este viitorul perspectivei eshatologice în lumea contemporană? O abordare eshatologică a creaţiei poate să răspundă problemelor concrete ale lumii în care trăim? Dacă Occidentul a preferat primatul istoriei asupra eshatologiei, trebuie să se evite cealaltă tendinţă extremă (existenţa eshatologiei fără istorie) pentru a nu avea o viziune unilaterală. Eshatologia poate şi trebuie articulată cu istoria şi cosmologia. Numai rămânând consecvenţi cu această viziune vom putea găsi răspunsurile autentice la problemele cu care ne confruntăm. Orientarea eshatologică a Răsăritului poate fi acuzată (mai ales în contextul actual în care eficienţa economică a devenit o obsesie idolatră) ca fiind cauza unei anumite pasivităţi a ortodocşilor? Dar eshatologia nu ne conduce la pasivitate, dimpotrivă introduce o tensiune care dinamizează istoria, însă răspunsurile la problemele concrete ale istoriei nu sunt soluţii pur istoriste, ancorate exclusiv în liniaritatea orizontală a acestei lumi.

Perspectiva eshatologică permite un angajament serios şi concret al creştinului în istorie, dar păstrându-se conştiinţa că soluţia adevărată depăşeşte cadrele istoriei prezente, lăsându-se loc prezenţei lui Dumnezeu care împlineşte viaţa noastră şi a întregului cosmos. Astfel întruparea puterii dumnezeieşti în neputinţele şi slăbiciunile noastre (“…când sunt slab, atunci sunt tare”-II Cor. 12, 10) devine o şansă de a depăşi încrederea exclusivă în noi înşine, specifică lumii noastre autosuficiente marcate de o superbie tehnică şi tehnologică. Identitatea eshatologică a ortodoxiei ne va feri de un activism exacerbat în problematica sociopolitică, dar şi de un pasivism care eludează totalmente istoria şi societatea.

Într-o perspectivă eshatologică ortodoxia va asuma toate problemele şi frământările lumii, dar răspunsurile date vor depăşi printr-o conştiinţă profetică o abordare strict istoristă încadrată într-un sistem socio-politic oarecare. “Angajamentul sociopolitic al ortodoxiei nu poate fi întreprins decât respectându-se criteriul fidelităţii propriei sale identităţi eshatologice. Tradiţia eshatologică a ortodoxiei nu poate justifica pasivitatea în faţa problemelor istoriei de astăzi, dar nici nu va abdica în faţa nici unui sistem sociopolitic, oricare ar fi el”.1

Abdicarea de la conştiinţa eshatologic-profetică s-a făcut şi de către o parte a creştinătăţii, care printr-un compromis cu factorul politic a crezut că poate oferi soluţii adecvate la provocările istoriei. “Vina nu este numai a politicului, ci şi a unei mari părţi a creştinătăţii, care a uitat de misiunea sa eshatologică. Hristos n-a făcut politică, dar a schimbat decisiv cursul politicii lumeşti prin noua perspectivă istorică şi eshatologică a cerului şi pământului nou, pe care a deschis-o omenirii. Dacă Biserica vrea să înlăture acuzaţiile că s-ar implica în politică, sau pe cele că se ocupă numai de contemplaţie şi spiritualitate, atunci trebuie să redescopere caracterul profetic şi eshatologic al misiunii ei în Hristos. Într-o lume care nu vrea să ştie decât de valori materiale, Biserica are misiunea să descopere lumii sensul progresului ei spiritual”.2

În condiţiile actuale când profetismul Bisericii pare estompat, fiind diluat de o mentalitate consumistă, e imperativă afirmarea naturii profetice a eclesiei. Profetismul e o caracteristică esenţială a comunităţii creştine. Condiţia eshatologică a creştinismului nu poate fi înţeleasă fără afirmarea cu tărie a profetismului Bisericii. Dimensiunea profetică vădeşte natura eshatologică a Bisericii (şi acest lucru e cu atât mai actual cu cât în contextul contemporan, Biserica riscă să devină în mentalitatea curentă, formată intensiv printr-o mediatizare corespunzătoare, o instituţie socială oarecare ce ar trebui să se concentreze exclusiv asupra problematicii sociale).

Creştinismul este prin excelenţă o realitate iconică ce dezvăluie caracterul simbolic al întregii creaţii. Inclusiv limbajul Părinţilor este unul iconic. Dar είκον nu presupune inexistenţa realităţii desemnate de termenul respectiv. Dimpotrivă, e vorba de o realitate palpabilă, concretă, dar care nu-şi are temeiul şi ţinta în ea însăşi, ci, trimite spre altceva, spre prototipul ce-i configurează adevărata existenţă. Caracterul iconic al creştinismului se regăseşte în toate aspectele teologiei sale. Din această perspectivă iconică trebuie să privim şi profetismul ce ar trebui să însufleţească Biserica.

Din perspectivă iconică (ce redă sensul eshatologic al creaţiei) inclusiv instituţiile eclesiale trebuie să exprime caracterul profetic al Bisericii, ele urmând să se constituie în simboluri ale Împărăţiei lui Dumnezeu. “Toate instituţiile eclesiale trebuie să aibă o justificare prin raportarea la ceva ultim, nu numai la o oportunitate istorică. Există, desigur, slujitori meniţi să slujească nevoilor istorice temporale, dar ei nu-şi pot revendica statutul eclesial într-un sens fundamental structural. Istoria nu poate fi niciodată o justificare suficientă pentru o instituţie într-adevăr eclesială, fie ea cu referinţă la tradiţie, succesiune apostolică, fundamentare scripturistică sau nevoile istorice actuale. Sfântul Duh călăuzeşte dincolo de istorie-şi nu împotriva ei, desigur, deşi poate şi adesea trebuie să se îndrepte împotriva istoriei aşa cum este ea de fapt, printr-o lucrare profetică a preoţiei. Prin faptul că sunt condiţionate eshatologic, instituţiile eclesiale devin sacramentale în sensul de a fi plasate în dialectica dintre istorie şi eshatologie, dintre ceea ce există deja şi ceea ce urmează să fie. Ele îşi pierd astfel suficienţa de sine, fiinţa lor individualistă şi există epicletic, adică depind în mod constant de eficacitatea lor în rugăciune, de rugăciunea comunităţii. Nu în istorie îşi găsesc instituţiile eclesiale certitudinea lor, ci în continua dependenţă de Sfântul Duh. Numai Acesta le face sacramentale, adică iconice în limbajul teologiei ortodoxe”.3