Sfânta Liturghie

Liturghia euharistică este o călătorie a Bisericii în dimensiunea împărăţiei Este o ascendenţă sublimă şi misterică a oamenilor spre Dumnezeu, spre ţinta şi finalitatea realizării şi împlinirii firii umane şi a cosmosului întreg, înţeleasă ca o unitate a tuturor în Hristos. Această elevaţie tainică a făpturii spre Dumnezeu a devenit actuală prin catabaza lui Dumnezeu spre întreaga creaţie, manifestată ca o kenoză prin excelenţă.

Această mişcare descendentă a Creatorului spre creatură s-a realizat prin Întruparea Logosului divin, prin asumarea firii omeneşti, întreagă şi deplină, de „Cel care este chipul Tatălui”(Col. I, 15), Raţiunea Supremă prin Care toate au venit la existenţă.

În urma căderii din viaţa de har, înţeleasă ca o legătură intimă şi dialogică a omului cu Dumnezeu, această mişcare filiativă spre Părintele Ceresc a primit o conotaţie soteriologică.

Astfel, această înaintare harică spre statornicirea şi actualizarea tot mai deplină a chipului lui Dumnezeu în om, este înţeleasă tot mai mult (din cauza păcatului) ca o ridicare, o reactualizare a firii umane la parametrii şi potenţele psiho-somatice şi harice, care-i permit acestuia să-şi reia drumul spre ţinta nobilă care i-a fost inserată ontologic la creaţie. Aceste valenţe şi potenţe ontologice sunt reafirmate însă, numai în Hristos. De aceea, drumul acesta al omului spre theosis nu este numai o cale a omului spre Dumnezeu. Omul nu mai este singur ; nu trebuie să realizeze acest itinerar într-un mod pur uman. Omul este în Hristos şi cu Hristos. Omul parcurge acest urcuş hristoformizat. Astfel că, punctul de plecare spre Dumnezeu este de la Dumnezeu.

Întreagă această cale se poate defini foarte frumos prin termenul de sinergie : o împreună lucrare a lui Dumnezeu şi a omului, pentru ca omul să devină „dumnezeu”. Iar această nobilă sinergie transpare prin excelenţă în Sf. Liturghie.

„Liturghia este calea spre Împărăţie, încredinţată omenirii de Iisus Hristos, Mântuitorul nostru Suprem.”

Prin opera mântuitoare a Cuvântului Întrupat Împărăţia Cerurilor a fost sălăşluită în mijlocul oamenilor, iar oamenii au fost ridicaţi în toposul mai presus de orice spaţialitate şi temporalitate a “vieţii harului şi a iubirii.”

Lucrarea mântuitoare a lui Hristos se îndreaptă spre firea Sa omenească, asumată prin primirea trupului uman însufleţit din Preacurată Fecioară Maria. Firea omenească, unită ipostatic cu firea dumnezeiască în unicul ipostas al Cuvântului Întrupat, devine obiectul şi ţinta acţiunii dumnezeieşti de ridicare şi reabilitare ontologică. Prin aceasta, ea este curăţată şi eliberată de afectele, pătimirea şi moartea actualizate de păcatul strămoşesc.

Asumându-şi ipostatic firea omenească, Logosul divin intră într-o unitate şi intimitate ontologică cu întregul neam omenesc. Astfel, prin firea omenească, această acţiune soteriologică se îndreaptă spre noi toţi pentru ca „prin participarea la Dumnezeirea manifestată în puterea pe care ne-o transmite firea Lui umană, să ne elibereze şi pe noi în viaţa aceasta de păcat, iar în cea viitoare de afecte, de coruptibilitate şi de moarte.”

Această restabilire a firii umane în Hristos echivalează cu o refacere a unităţii şi a legăturii harice a omului cu Dumnezeu. Această împăcare a omului cu Dumnezeu în Hristos atribuie lucrării hristice mântuitoare şi o dimensiune doxologică. Refacerea relaţiei de intimitate şi unire harică cu Dumnezeu este şi o preamărire a Tatălui de către Fiul întrupat : “Eu Te-am prea mărit pe Tine pe pământ. Lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit”(In. XVII, 4).

Lucrarea mântuitoare a lui Hristos mai poate fi privită şi prin prisma altor trei aspecte. Ea se realizează, se împlineşte „prin propria jertfă a trupului Său, prin învăţătura şi pilda de slujire dată oamenilor şi prin puterea pe care o exercită asupra naturii prin minuni, asupra morţii prin Înviere şi asupra oamenilor prin poruncile şi prin puterea ce le-o dă în vederea mântuirii”.

Astfel, potrivit acestor trei aspecte, Domnul Hristos săvârşeşte mântuirea obiectivă a întregului neam omenesc, slujind (cf. Mt. XX, 28) ca Arhiereu Desăvârşit (cf. Evr. IX, 11), ca Învăţător, Profet şi ca Stăpânitor, Domn sau Împărat (cf. Mt. XXVIII, 18 ; Apoc. XII, 10, 11, 15).

Ca şi în cazul celor trei direcţii enunţate mai înainte, şi aceste trei demnităţi, chemări, slujiri se întrepătrund tainic, alcătuind o complementaritate în unica lucrare mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu Întrupat, căci „El învaţă slujind, Se jertfeşte biruind urmările păcatului şi stăpâneşte ca un Miel înjunghiat (cf. Apoc. Cap. V). Ele nu pot fi despărţite în mod real căci în fiecare sunt implicate şi celelalte două.”

Între Persoana Mântuitorului Hristos şi opera răscumpărătoare nu există un interval, o separaţie. Persoana şi opera se disting, se deosebesc, dar nu sunt separate sau despărţite. Ele formează o singură realitate teandrică mântuitoare, deoarece „opera reprezintă manifestarea persoanei sau persoana în acţiune”.

Întreagă această operă răscumpărătoare, în simbioza şi complementaritatea celor trei direcţii şi a celor trei aspecte, devine transparentă în cultul divin ortodox şi prin excelenţă în Sfânta Liturghie, care are un conţinut ontologic divin De aceea, Sfânta Liturghie reprezintă calea şi mijlocul de experiere harică a întreitei slujiri a Domnului Hristos, reactualizată astăzi prin sacerdoţiul văzut al preotului.

Sfânta Liturghie - oficiul divin public, cu osatură eminamente hristică şi totodată triadică, este o reactualizare tainică şi misterică a întregii opere salutive a Cuvântului Întrupat. Pentru a reliefa şi mai bine această idee, putem împărţi Sfânta Liturghie - fără a altera unitatea - în trei mari părţi : Liturghia ca Taină a Cuvântului, Taina Aducerii şi Jertfirii şi Taina Unităţii depline Aceste secţiuni liturgice, centrate prin excelenţă pe Hristos, converg, aidoma întreitei slujiri, spre un centru : jertfa şi îndumnezeirea firii umane în Hristos. Astfel, Liturghia ca şi Taină a Cuvântului precum şi Liturghia Taina Unităţii pot fi înţelese drept expoziţiunea şi deznodământul Liturghiei ca Aducere şi Jertfă deplină, în deplină consonanţă cu învăţătura de credinţă dreptmăritoare, care afirmă că centrul întreitei slujiri a Domnului Hristos îl reprezintă lucrarea Sa arhierească.

Cele trei secţiuni liturgice corespund, aşa cum reflectă înseşi denumirile lor, celor trei demnităţi ale Mântuitorului. În Liturghia - Taina Cuvântului, Mântuitorul Hristos apare în plenitudinea Sa de Mare Profet şi Învăţător (cf. Deut. XVIII, 15-18), ca „Unul Născut, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu” (Antifonul I), Care Se întrupează spre a „străluci în inimile noastre lumina cea curată a cunoaşterii dumnezeirii, pentru a deschide ochii gândului nostru spre înţelegerea evangheliceştilor propovăduiri”. Prin ipostazierea Revelaţiei dumnezeieşti, Logosul Divin ne pregăteşte pentru înălţarea la Tronul Părintelui Ceresc, sădindu-ne în suflete lumina Cuvântului Dumnezeiesc. Această lumină va irumpe din sufletele noastre, aşezându-ne - fără a anula existenţa noastră pământească - în ceruri, pentru a fi coliturghisitori împreună cu cetele îngerilor şi ale arhanghelilor, spre „slujba slavei lui Dumnezeu” (Rugăciunea Intrării), pregătindu-ne şi metamorfozându-ne haric în vederea oferirii noastre, dimpreună cu tot cosmosul ipostaziat în noi înşine , jertfă tainică „întru miros de bună mireasmă duhovnicească” (Rugăciunea Tămâiei).