Sinodul IV Ecumenic (Calceedon-451) și urmările acestuia

CAPITOLUL I

Hristologia precalcedoniană

Disputele hristologice declanşate la începutul secolului al V-lea nu au putut fi aplanate definitiv nici de Sinodul al III-lea ecumenic ţinut la Efes în anul 431 nici de sinodul de unire semnat de Sfântul Chirl al Alexandirei şi de Ioan al Antiohiei în anul 433. La Efes în anul 431 s-au ţinut două sinoade separate, unul prezidat de Sfântul Chiril având şi acordul papei Celestin I, care a condamnat erezia lui Nestorie, iar celălalt prezidat de Ioan al Antiohiei şi sprijinit de curtea imperială care a respins cele 12 Anatematisme ale Sfântului Chiril şi a apărat dioprosopismul nestorian.1 Prin urmare, episcopatul răsăritean rămânea în continuare scindat, chiar dacă, în final, împăratul Teososie al II-lea (408-450) a declarat valabile deciziile sinodului prezidat de Sfântul Chiril, care a fost re-cunoscut apoi ca al III-lea sinod ecumenic.2

Formula de unire de la 433 a adus împăcarea între Sfântul Chiril al Alexandriei şi Ion al Antiohiei însă nu a eliminat complet disensiunile teologice dintre alexandrini şi antiohieni. Lui Ioan al Antiohiei i se reproşa că a cedat în faţa alexandrinilor, pentru că a acceptat condamnarea lui Nestorie şi în mare hristologia chiriliană, iar Sfântului Chiril i se reproşa că a cedat în faţa antiohienilor pentru că nu a cerut expres aprobarea anatematismelor şi a acceptat învăţătura despre cele două firi în persoana Logosului divin întrupat, adică în concepţia alexandrinilor o formă voalată de nestorianism.3 Disputele teologice derulate mai ales după moartea Sfântului Chiril ţineau din partea antiohienilor combaterea tendinţei alexandriniluor de a interpreta teologia chiriliană în sens monofizit. În aceste dispute s-au remarcat în mod deosebit Teodoret de Cyr şi Ibas de Edesa.4

Până la Calcedon hristologia lui Teodoret trădează şi unele formulări nestoriene. Astfel le spune că nu amestecă firea Creatorului cu firea creaturii, ci adoră fiecare fire ca pe un singur Fiu, căci fiecare cu cealaltă este numită Hristos. El diferenţiază firile până a face din ele două entităţi aproape de sine stătătoare, numind unul pe Logosul care locuieşte în trup şi altul trup numit templu.5 Unirea celor două fiei o înţelege ca o luare a trupului de către Logos, ca o legătură, o alipire, o comuniune a celor două elemente. Pentru el unirea ipostatică sau fizică mărturisită de alexandrini este sinonimă cu amestecarea firilor care duce la contopirea lor şi deci la suprimarea însuşirilor proprii fiecărei firi.6

Deşi prefera unele formulări nestoriene, Teodoret s-a menţinut mai aproape de gândirea ortodoxă decât mulţi dintre antiohieni. Pentru el unirea firilor însemna alcătuirea unei singure persoane. Această persoană nu este o contopire a firilor deoarece ele s-au unit fără amestecare, unitatea persoanei constând în unitatea morală a sentimentului, a voinţei şi a lucrării celor două firi.7 Este de la sine înţeles că unirea morală menţine evident deosebirea firilor.

Din nefericire, hristologia lui Teodoret duce la negarea comunicărilor însuşirilor, făcând din cele două firi două subiecte de sine stătătoare, două persoane între care nu poate exista o unire reală, personală sau ipostatică. Ori această concepţie pune în discuţie realitatea mântuirii.8 Dacă nu exista comunica-ea însuşirilor în virtutea unirii ipostatice, actul mântuirii prin patimă, moarte şi înviere se atribuie numai firii umane.