Sobornicitatea Bisericii

Introducere

Cea mai de seamă problemă care a făcut şi face obiectul discuţiilor ecumeniste este refacerea unităţii Bisericii. Cine urmăreşte activitatea Consiliului Ecumenic al Bisericilor sau discuţiilor bilaterale dintre diferitele Biserici şi Confesiuni, constată cu uşurinţă că problema eclesiologică este nelipsită din catalogul temelor care se dezbat în toate întrunirile, pe plan local, regional sau mondial. Se discută asupra instituirii Bisericii, asupra naturii ei, asupra caracterului ei divino-uman, asupra organizării, asupra membrilor Bisericii, asupra conducerii, asupra sfintelor taine etc.

Dacă privim puţin schimbările care se produc în societatea contemporană sau postmodernă, putem constata schimbări radicale în toate domeniile. În domeniul politicului se trece de la modelul clasic de abordare a partidelor politice la un model sincretic în care doctrinele politice de extremă înglobează în doctrina lor idei incompatibile cu ideologia clasică a lor. În domeniul economic se produce o redistribuire a pieţelor de desfacere şi o luptă pentru ele, se produce o uniformizare a sistemului de comerţ internaţional. În domeniul cultural, de asemenea, se produc schimbări care transformă valorile tradiţionale din toate genurile artei şi apar curente noi în care persoana umană capătă un alt înţeles sau dispare.

Răsturnarea valorilor tradiţionale au generat o nouă formă de cultură care are ca ideologie individualismul. Individualismul specific acestei mişcări este susţinut de uniformizarea ideologiei la nivel mondial. Îmbinarea acestor două aspecte la nivel mondial au produs un dezastru pentru om, iar efectele lui se resimt în toate domeniile. Principiul care guvernează acest principiu de a fi a omului este relativismul egocentric cu pretenţia de adevăr absolut şi ultim.

Aceste schimbări de societate se răsfrâng şi asupra religiei. În condiţiile actuale Biserica este pusă în situaţia de a oferi răspunsuri viabile pentru oamenii din societăţile în care valorile tradiţionale au fost puternic transformate.

Consecinţa cea mai tragică constă în faptul că existenţa umană tradiţională a fost supusă acestui proces într-o perioadă foarte scurtă. Schimbările produse în ultimul secol sunt ieşite din comun (tehnologiile informaţionale, inginerie genetică, tehnică, tehnici de manipulare a conştiinţei umane etc).

Aceste schimbări foarte rapide constituie unul dintre motivele cele mai importante în procesul de schimbare a omului contemporan, de pierdere a indentităţii tradiţionale, atât individuale cât şi colective, de diminuare a comunicării dintre membrii societăţii actuale. Înstrăinarea ca proces ontologic este cea care caracterizează cel mai bine acest proces de devorare a fiinţei umane. Crearea unui om „nou” a produs o ruptură între omul tradiţional şi cel „recent” pentru care singurul adevăr absolut este faptul că totul este relativ.

Criza persoanei din lumea post modernă ne îndeamnă să punem în discuţie problema rolului şi rostului religiei în societate şi a Bisericii în stat, elemente care pot reface rupturile produse în cadrul acestor relaţii. Pentru restabilirea unităţii din cadrul societăţii şi a individului un rol major trebuie să-l aibe religia creştină prin intermediul valorilor sale.

Cel mai apropiat concept bisericesc care poate fi aplicat structurilor sociale este cel de „sobornicitate” fundamentat pe dragostea creştină.

Studiul de faţă încearcă să definească termenul de sobornicitate ca fiind cea mai actuală însuşire pentru că reflectă celelalte însuşiri în viaţa practică a Bisericii. Putem spune că ea este o însuşire pe care fiecare generaţie de credincioşi trebuie s-o descopere din nou în cadrul Bisericii. Din această perspectivă sobornicitatea este în strânsă legătură cu tradiţia vie a bisericilor creştine care formează Sfânta Tradiţie.

Sobornicitatea este opusul singurătăţii, e unirea interioară a membrilor Bisericii într-un întreg, ceea ce are ca urmare ca în întreg se reflectă calităţile şi viaţa tuturor şi fiecare reflectă calitatea şi viaţa întregului.

Sobornicitatea nu se manifestă numai în susţinerea comună a credinţei, a cultului şi a organizării Bisericii, ci susţine şi reprezintă însăşi viaţa Bisericii şi al fiecărui membru al ei. Ea e opera iubirii neîntrerupte ce domneşte în Biserică şi al cărui izvor ultim este Hristos cu Duhul Sfânt care iradiază în El. „Adevărata unitate este o unitate a tuturor creştinilor în adevăr. Ea n-are nici un caracter individualist, nici un caracter de subordonare a tuturor unei instanţe supreme, ci un caracter sobornicesc-comunitar, ca liberă în Duhul Sfânt” . Iar iubirea are forme de dialog, de comunicare între persoane, „căci sobornicitate înseamnă comuniunea în iubire, crescută dintr-o adevărată spiritualitate” , manifestându-se deci ca o comunicare cu altele, prin răspunderea ce-o trăieşte pentru acelea, prin preocuparea de ele, prin voinţa de a le ajuta într-un fel sau altul.

Creştinul, de la naştere până la moarte, participă la comuniunea bisericească în calitate de membru al comunităţii bisericeşti din care face parte, el fiind mereu chemat la îndatoriri faţă de aceasta. El este legat de ceilalţi membri cu care împreună alcătuieşte o comunitate. El trăieşte împreună cu ei şi îşi manifestă orice sentiment faţă de ei, faţă de comunitate. Actele lui pe planul trăirii religioase şi morale sunt acte de comuniune. El se mişcă în trăirea comună şi beneficiază fără încetare de roadele comuniunii. Astfel putem spune că în comuniune individualismul este depăşit.

Aspiraţiile individului se identifică cu ale comuniunii.

Comuniunea bisericească este chemată să reproducă, în existenţa sa, realitatea, divină. Omul nu în singurătate, ci în comun a primit porunca de a deveni Dumnezeu după har, iar comuniunea bisericească este o imitaţie a vieţii divine. “Cuvântul se întrupează, Dumnezeu se face om, ca pe om să-l facă dumnezeu” . Astfel, comuniunea credincioşilor sau Biserica este alcătuită după imaginea comuniunii absolute a Sfintei Treimi. Aceasta comuniune din sânul Sfintei Treimi este bazată pe dragostea dintre persoanele treimice, care este norma de iubire reciprocă pentru comuniunea formată din oameni.

Comuniunea nu e o stare, ci o mişcare care se aprofundează şi se extinde, un proces de asimilare şi de reciprocă dăruire în continua creştere, o relaţie vitală de împlinire reciprocă. Ea se hrăneşte continuu din împărtăşirea cu Hristos. “Paharul binecuvântării pe care-l binecuvântăm, nu este el o comuniune cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este ea o comuniune cu trupul lui Hristos?” (I Cor. X, 16).

I. UN ISORIC AL BISERICII

Termenul şi noţiunea de Biserica indică, fireşte, două lucruri sau realităţi: Biserica-lacas de comuniune şi închinare şi Biserica-comunitate de credincioşi ai lui Hristos şi împreună cu Hristos, în biserica lăcas. Între aceste două intelesuri fundamentale există o legatură foarte strânsă, în sensul că Biserica-comunitate determină si explică biserica-lacas de inchinare.

1. Biserica este viata de comuniune a persoanelor Sfintei Treimi extinsa in umanitate si comuniunea de iubire si viata a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos in Duhul Sfant. Ca o comuniune a oamenilor cu Dumnezeu, Biserica incepe de la Intrupare fiind deci o prelungire a Intruparii si este intemeiata obiectiv de Hristos pe Cruce si in Invierea Sa din morti, iar ca o comunitate concreta, vazuta, a oamenilor cu Dumnezeu, Biserica intra in istorie la Cincizecime.

Prin urmare, Biserica apare ca un rezultat la lucrarii rascumparatoare a lui Hristos si ca o prelungire fireasca a acesteia, mai exact a lui Hristos ce intrupat, rastignit si inviat si inaltat la ceruri intru slava, stind de-a dreapta Tatalui, in relatie cu Dumnezeu-Tatal, ca Dumnezeu-Omul slavit pentru noi, dar si cu noi prin Duhul Sfant care ne mentine si ne da putere sa crestem in comuniunea de viata cu El. Prin Hristos, viata de comuniune a persoanelor Sfintei Treimi coboara in umanitate, si anume in Biserica, si constituie Biserica, iar Biserica, datorita Capului ei, Hristos, tinde desavirsindu-se spre Sfanta Treime, prin Duhul Sfant.

Ca comuniune si comunitate a oamenilor cu Dumnezeu, Biserica tine, deci, de Hristos si de Duhul Sfant in acelasi timp. Caci acolo unde este Duhul Sfant, acolo este si Fiul, si unde este Fiul este si Duhul Sfant. Mintuitorul insusi, inainte de inaltarea Sa la ceruri, trimitind pe Apostoli la propovaduirea Evangheliei, ii asigura pe ei si pe urmasii lor: „Si Eu voi fi cu voi in toate zilele pina la sfirsitul veacului” (Matei XXXVIII, 20). Si El este cu noi toti prin Duhul Sau cel Sfant, dupa cum El insusi ne-a spus: „Dar Mangietorul, Duhul Sfant, pe care-L va trimite Tatal, in numele Meu, Acela va va invata toate si va va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan XIV, 26). Duhul Sfant nu va vorbi de la Sine, ci cite va auzi va vorbi si cele viitoare va vesti, El ne va face parte de tot ceea ce este in Hristos (Ioan XVI, 13) si deci de ceea ce are Tatal: „Toate cite are Tatal ale Mele sint; de aceea am zis ca din al Meu ia si va vesteste” (Ioan XVI, 15). Duhul Sfant va da o marturisire despre Hristos (Ioan XV, 26). Dar tot Duhul Sfant este Acela care il face prezent pe Hristos si in care Hristos lucreaza mintuirea noastra. Dar unde? In Biserica, care este Trupul lui Hristos si plentitudinea Duhului Sfant (Efeseni 1, 23).