Statutul Juridic al Cultelor în Perioada Comunistă

CUVÂNT INTRODUCTIV

Anul 1945 marchează începutul unei noi perioade în istoria poporului român. Timp de aproape jumătate de secol, la conducerea acestui popor s-au aflat oameni „Fără Neam şi Dumnezeu”. Unde s-a instalat un astfel de regim, n-a putut dăinui decât prin teroare şi temute închisori, prin maltratări şi asasinate neştiute decât de ei.

Statul comunist şi-a rezervat de la sine putere dreptul de control asupra Bisericii şi a cultelor. Regimul comunist a mimat libertatea religioasă, prin constituţiile sale succesive, deşi ducea programatic o politică ateistă. Perioada a fost încărcată de numeroase legi scrise şi nescrise. Dar această abundenţă de legi nu e decât un reflex a lipsei sentimentului legalităţii. Cu cât se ignoră mai mult legile, cu atât se fac mai multe şi cu cât se înmulţesc, cu atât sunt mai ignorate, începând cu cei care le sancţionează.

Instaurarea noului regim a adus o serie de schimbări şi la nivel confesional. În situaţia dată, confruntate cu o orânduire atee instaurată prin dreptul forţei, dar şi ca urmare trădării occidentalilor, a abandonării deliberative (şi negociate) a Europei Centrale şi de Est la discreţia sovieticilor, de către „Aliaţi”, Cultele religioase aveau de ales între a înfrunta comunismul cu crucea în mână, fără nici o şansă şi fără cea mai vagă speranţă a vreunui ajutor din afară, gest sinucigaş care ar fi servit exact interesele dictaturii prosovietice şi atee, sau să caute şi să găsească un modus vivendi în stare să asigure supravieţuirea instituţiei, conservarea credinţei în Dumnezeu, păstrarea contactului cu credincioşii şi asistarea lor duhovnicească, plătind, fireşte, preţul cu care se putea obţine toate acestea.

Pentru a distruge mai bine credinţa, guvernul ateu s-a grăbit să promulge câteva legi decisive, ca „Decretul asupra regimului general al Cultelor” (4 august 1948), obligând toate confesiunile religioase să se supună controlului statului, sau „Legea pentru reforma învăţământului public”, din aceeaşi perioadă, a cărei raţiune era să transforme „toate şcolile confesionale sau private de orice fel” în şcoli de stat.

Biserica a fost resimţită de către autorităţi drept ultimul obstacol important în calea impunerii regimului de inspiraţie sovietică. Tocmai de aceea, un prim reper pentru acţiunea organelor represive împotriva ei l-a constituit prevederile Legii cultelor, care deşi garanta „libertatea de conştiinţă şi de credinţă”, o circumscria armonizării cu Constituţia, cu securitatea internă, ordinea publică şi moralitatea generală (art. 6 şi 7), iar statutele cultelor trebuiau aprobate de ministerul de resort.

Astfel, deşi constituţia garanta libertatea religioasă, totuşi regimul comunist a dus o politică militant ateistă, de reducere a rolului religiei. Controlul statului a fost prezent la toate nivelurile şi structurile bisericeşti. S-a urmărit cu consecvenţă ca Biserica să-şi restrângă activitatea doar la planul strict liturgic, fiind îndepărtată din armată, penitenciare şi aşezămintele de ocrotire socială. Pentru a înţelege anumite acţiuni ale Bisericii în regimul comunist este nevoie de o paralelă cu perioada de dinainte de 1944.

Abuzurile la adresa Bisericii Ortodoxe şi a ierarhilor ei nu au început o dată cu instaurarea puterii comuniste. O mare parte de vină pentru faptul că cea mai importantă confesiune din România nu a putut face o opoziţie prea hotărâtă în faţa puterii totalitare se datorează guvernărilor anterioare, care au privit Biserica din punctul de vedere al intereselor de stat.

Biserica a fost nevoită să facă anumite declaraţii care, la următoarea schimbare de regim, au trebuit să fie contestate. Nu trebuie uitat faptul că patriarhul Nicodim a condus Biserica în patru regimuri politice diferite, fiind nevoit de fiecare dată lupte pentru drepturile şi libertăţile Bisericii.

În perioada interbelică, Biserica participa, prin reprezentanţii ei din Parlament, la adoptarea legilor care o priveau, spre deosebire de perioada comunistă, când acestea erau impuse de stat.

Liberalii, dar şi alte partide, s-au folosit de Biserică fără scrupule. Carol al II-lea, care prin lovitura de stat din 1938 anunţa sfârşitul vechilor metehne, promitea, în discursuri remarcabile un rol crescut pentru Biserică, fapt care nu s-a întâmplat. Venirea legionarilor la putere, care în mod tradiţional se considerau apărători ai ortodoxiei, nu a făcut decât să dezamăgească. Antonescu era militar care judeca numai din perspectiva ordinii şi disciplinei, considerând Biserica un corp de armată. Ascultând de partea legală, respectând mereu misiunea de a răspândi cuvintele Mântuitorului, Biserica Ortodoxă a sperat în acelaşi timp într-o îmbogăţire a condiţiei ei. De aceea, în orice regim politic, întâlnim în discursul Bisericii deopotrivă declaraţii politice de sprijin al guvernului, dar şi cereri de îmbunătăţire a situaţiei sale, chiar confruntări pe această temă.