Tehnicile de analiză a comunicării

Preliminarii

Comunicarea interpersonală face obiectul de studiu a mai multor ştiinţe: sociologia, lingvistica, psihologia, semiotica, estetica, teoria informaţiei, etc. Deşi studiul comunicării este extrem de vast şi nu se reduce doar la comunicarea între oameni, comunicarea interpersonală reprezintă unul din capitolele privilegiate ale studiului comunicării. Comunicarea interpersonală se referă la situaţiile în care două sau mai multe persoane sunt implicate într-un schimb verbal sau nonverbal direct. Unii autori consideră că nu orice comunicare între două persoane este o comunicare interpersonală şi că o mare parte a actelor de comunicare sunt impersonale. Pentru a realiza o comunicare interpersonală este necesară cunoaşterea particularităţilor psihosociale ale interlocutorului şi capacitatea de a prevedea reacţiile acestuia.

Analiza sociologică a comunicării interpersonale face referire la aspecte precum cele de status-rol, la influenţa contextului socio-cultural, la varietatea comunicării în funcţie de gradul de formalizare şi instituţionalizare a unei relaţii sociale.

Comunicarea interpersonală se înscrie în categoria mai largă a comunicării interumane uneori acestea două fiind considerate ca similare. Aceasta din urmă îşi relevă trăsăturile prin opoziţie cu comunicarea animală, care poate fi sonoră, gestuală, tactilă, cromatică, luminoasă, chimică sau electrică . Astfel, comunicarea interumană este posibilă datorită faptului că fiinţa umană este dotată cu o serie de funcţii şi procese psihice specifice cum ar fi gândirea, limbajul articulat, senzaţia şi percepţia, reprezentările, imaginaţia. Toate acestea fac comunicarea umană posibilă şi diferită de cea a animalelor. Comunicarea interumană poate avea două forme: comunicare interpersonală directă şi comunicare de masă.

Capitolul I. Concepţia sociologică asupra comunicării interpersonale

Comunicarea interpersonală poate fi încadrată în categoria mai largă de interacţiune socială, care se realizează prin prisma rolurilor şi statusurilor sociale. Pornind de la acest gen proxim, analiza comunicării din punct de vedere sociologic – ca fenomen ce stă la baza socialului – trebuie legată de câteva teme mari, cum ar fi – simbol, şi semnificaţie, tema culturii ca rezultat al proceselor de comunicare şi tema realităţii ca produs al interacţiunii sociale. Analiza comunicării îşi are astfel punctul de plecare în teoriile interacţionismului simbolic şi lucrările lui George Herbert Mead (conceptele de “altul generalizat”, “sine-oglindit”), şi trece apoi prin funcţionalism, prin ideea construcţiei sociale a realităţii, prin teoria schimbului, a conflictului, prin etnometodologie .

Interacţionismul simbolic – paradigmă ce explică modul în care oamenii utilizează şi vehiculează simboluri, creează sensuri pentru experienţele lor de viaţă şi creează realitatea socială prin modul în care definesc situaţiile de viaţă – are ca nucleu procesul comunicării. Nici unul din fenomenele de mai sus nu se poate realiza în lipsa interacţiunii şi deci a comunicării. Premisele interacţionismului demonstrează rolul esenţial al comunicării, ca interacţiune şi interpretare: 1. Fiinţele umane acţionează în raport cu lucrurile pe baza semnificaţiilor pe care aceste lucruri le au pentru ele. 2. Semnificaţia acestor lucruri derivă din interacţiunea socială pe care un individ o are cu alţi actori. 3. Procesul de interpretare ajută la modificarea şi construirea acestor semnificaţii .

Tot aici, în cadrul interacţionismului, ar trebui amintită o altă preocupare ce a făcut obiectul studiilor şi anume, relaţia între comunicare, definirea situaţiei şi putere. Una din modalităţile de exercitare a puterii este influenţarea şi controlul definirii situaţiilor sociale . Din faptul că la definirea situaţiei contribuie ca proces constitutiv şi comunicarea, se deduce ideea comunicării ca putere. Altfel spus, cei ce controlează mijloacele şi canalele de comunicare cu ajutorul cărora contribuie la definirea situaţiilor, deţin puterea.

Sinele însuşi, care reprezintă felul în care oamenii se văd pe ei înşişi prin ochii altora, evoluează prin comunicare, prin vehicularea de simboluri. Prin procesul comunicării, oamenii devin conştienţi şi pot să interiorizeze acel altul generalizat, adică să acţioneze pornind de la atitudinile şi aşteptările pe care presupune că le au ceilalţi membri ai societăţii. Sinele oglindit – modul în care semnificaţia individuală a sinelui este derivată din răspunsurile percepute de la alţii, nu poate fi nici el conceput în absenţa comunicării .