Teologie

Psihologia este o știință modernă, un vlăstar al creștinismului apusean. în marea lor pustiire și lipsă de speranță, oamenii au descoperit psihologia, tocmai fiindcă „ Bisericile ” din Apus au pierdut predania isihastă a Bisericii. însă în învățătura pastristică se spun o mulțime de lucruri despre suflet, despre boală și tratarea lui. Noi, ortodocșii, nu suntem copleșiți de descoperirea și progresul psihologiei. Monahii care au purces la tămăduirea sufletului știu foarte bine cum se înfățișează patimile, cum lucrează diavolul și cum pătrunde în inimă harul lui Dumnezeu. Deosebirea între psihologie și tămăduirea ortodoxă a sufletului - sau mai curând între psihoterapia umanistă și cea ortodoxă - este și ea scoasă în evidență .

în cele ce urmează voi încerca să subliniez punctele principale: în psihologie, sufletul nu este după chipul lui Dumnezeu, ca în teologia ortodoxă, ci este o simplă funcție a trupului. Din acest motiv vorbim despre o psihologie fără suflet. în psihologia contemporană sufletul nu are conținut ontologic. Iar când psihologia vorbește despre îmbolnăvirea sufletului, înțelege doar dezechilibrul psihologic al omului sau feluritele experiențe traumatice din viața sa de până atunci. însă în teologia ortodoxă boala constă în întunecarea minții. De asemenea, în psihologia umanistă, terapia este echilibrarea puterilor lăuntrice ale sufletului; pe când în teologia ortodoxă, terapia este legată de unirea omului cu Dumnezeu, de vederea lui Dumnezeu și de ajungerea la îndumnezeire, care este tot una cu vederea lui Dumnezeu. Metoda terapeutică a psihologiei antropocentrice este clar diferită de cea a psihoterapiei ortodoxe. De altfel, psihologia antropocentrică nu poate distinge între energiile cele create și cele necreate - cu alte cuvinte, dacă boala se datorează epuizării sau posesiunii - și nici nu acceptă lucrările harului necreat. Ea atribuie totul unui singur factor. Psihologia nu crede în existența diavolului și neagă în cea mai mare parte lucrările harului necreat al lui Dumnezeu .

1.1. Terapia spirituală. Locul ei în psihiatria contemporană.

Intrarea în mileniul al treilea impune istoriei omenirii și civilizației imperativul spiritual, traiectorie pe care și psihiatria trebuie să se înscrie, devenind astfel o ramură a antropologiei cuaternare. Abordarea holistică în psihiatrie, ( care până acum avea doar trei dimensiuni ) cuprinde acum patru dimensiuni: bio -psiho - socio - spirituală ( conform Asociației Psihiatrice Americane - 1992 ). în această accepțiune tratamentul psihiatric cuprinde patru componente: terapia fizico / biologică ( psihofarmaceutică ); terapia psihologică; terapia psihosocială; terapia psihospirituală / psihoreligioasă .

Abordarea religioasă în practica medicală nu este destinată să schimbe credința sau convingerile pacientului, ci să trezească puterea lui psihologică și spirituală pentru a-și accepta suferința. La nivel colectiv, conștiința este numele pentru o nouă valoare supremă, născută în omul modern. Căutarea conștiinței unește țelurile celor două etape anterioare ale istoriei omenirii, numite religie și știință. Epoca ce urmeză va realiza o sinteză pentru această teză și antiteză. Religia a văzut corelația, iar știința, cunoașterea. Lumea nouă va căuta cunoașterea corelată. Este cunoscut faptul că, de altfel, cunoașterea științifică, fiind cel mai înalt țel al căutării umane este totuși pueril și inadecvat nevoilor omului întreg. O întoarcere la punctul de plecare intelectual naiv al credinței religioase concrete este, de asemenea impropriu minții moderne. Astfel, năzuința individuală de conștientizare devine formularea modernă a ideii vulnerabile de lucrare în via Domnului și noul răspuns la veche întrebare asupra înțelesului vieții. Spre sfârșitul vieții sale, Jung a făcut afirmația care exprimă explicit concluzia referitoare la scopul și sensul general al vieții umane: „ Sarcina omului este să devină conștient de conținutul care presează să iasă la suprafață din inconștient. El nu trebuie să persiste în inconștiența lui, nici să se identifice cu elementele inconștiente ale ființei sale, astfel evadând din destinul său, care este acela de a crea conștiință. în măsura în care putem discerne, singurul scop al existenței umane este de a aprinde o lumină în întunericul ființei. Se poate chiar presupune că, în măsura în care inconștientul ne afectează, în același fel creșterea în conștiință ne afectează inconștientul .”