Teorii Referitoare la Transmiterea Sufletului

Introducere

Problema omului, a originii, a naturii şi a sensului său, constituie fără îndoială o problemă fundamentală, pentru fiecare om. În problema omului – cuprinzând originea, natura şi sensul lui – ştiinţa are prea puţine de spus. Pe de o parte, pentru că ea poate observa şi experimenta doar naşterea omului şi acesta doar sub aspect biologic, trupesc; obârşia propriu-zisă a omului, rămâne de domeniul speculaţiilor şi al câtorva deducţii rezonabile. Pe de altă parte, cunoaşterii ştiinţifice pure, îi scapă înţelesurile subtile, cum ar fi rostul sau sensul omului. Fireşte, ca oameni, savanţii pot intui şi desluşi la rândul lor, înţelesurile tainice ale universului şi ale omului, dar acestea ies de fapt din orizontul propriu-zis al cunoaşterii ştiinţifice, bazată strict pe observaţie, măsurare, experiment şi demonstraţie. În plus, sub incidenţa ştiinţei cade doar latura biologică a naturii umane, nu şi cea duhovnicească, spirituală, pe care o poate totuşi sesiza, sub anumite aspecte ale ei, dar nu şi cerceta.

De aceea, un răspuns coerent la această problemă fundamentală a omului, ca întreg, nu-l putem primi decât de la Dumnezeu însuşi, prin revelaţia Sfintei Scripturi. Neacceptarea adevărului dumnezeieşte revelat, sau mai rău, respingerea lui şi căutarea altui răspuns, nu numai că lasă problema omului nesoluţionată, dar şi închide practic, orice perspectivă de a mai fi vreodată soluţionată.

Printre aceste probleme se numără fără îndoială şi modul de transmitere a sufletului.

Pentru a răspunde întrebării: „Cum anume se transmite sufletul omenesc urmaşilor ?”, Biserica Ortodoxă s-a confruntat de-a lungul istoriei cu mai multe teorii pe care le vom prezenta în lucrarea de faţă. Pentru a ajunge, însă, la nişte concluzii, avem nevoie să cunoaştem mai întâi cum a fost creat omul.

Crearea omului

Ultima dintre făpturile lui Dumnezeu şi, totodată, cea mai de seamă dintre ele, este omul, cu care Dumnezeu încheie şi încoronează întreaga creaţie. Prin natura şi demnitatea sa, omul se deosebeşte de toate făpturile pământeşti, fiind însă legat de ele după cum este legat şi de lumea curat spirituală. Omul a fost creat ultimul pentru a fi introdus în lume ca un rege în palatul său, spuneau Părinţii greci. Deşi creat ultimul, omul ocupă locul de mijloc între lumea curat spirituală şi cea curat materială; celei dintâi îi aparţine cu sufletul său, iar celei din urmă cu trupul său. El este punctul de întretăiere a acestora; este, cum bine s-a zis în filosofia greacă, un rezumat şi o reprezentare în mic a lumii celei mari ,adică un „microcosmos”.

Sfânta Scriptură ne relatează că, omul a fost creat de Dumnezeu, într-un mod cu totul diferit de restul creaţiei, care a fost adusă întru existenţă, prin poruncă dumnezeiască. Omul însă, s-a bucurat din partea lui Dumnezeu, de o atenţie cu totul specială, după cum ne relatează primul capitol al Facerii: „Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi asemănărarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul. Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul Lui; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: Fiţi rodnici şi umpleţi tot pământul şi-l stăpâniţi” (Fac. 1, 26-28).

Capitolul al II-lea al Facerii, ne istoriseşte mai pe larg creaţia specială a omului – atât cât poate cuprinde mintea noastră taina – arătându-ne felul concret cum a fost făcut primul bărbat din ţărâna pământului, iar mai apoi prima femeie, din coasta bărbatului: „Atunci luând Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om, şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut fiinţă vie” (5, 7).