Viața religios-morală în Contextul Globalizării

Implicaţii la nivelul conştiinţei

Ca discernere valorică a faptelor şi stărilor noastre, conştiinţa morală este cea care conferă trăirii capacitatea de a folosi în sens autentic puterile sufleteşti: raţiunea, voinţa şi simţirea, ea fiind sintetizatoarea acestora, reprezentând manifestarea integrală a ceea ce suntem ca oameni. De-a lungul timpului omul a trecut de la o conştiinţă religioasă la una pur morală (în sens umanist), încercând astăzi să re-valorizeze religia, însă pe criterii de evaluare exterioare, ca un fapt de viaţă oarecare, un aspect al acesteia printre multe altele. Astfel, omul post-modern, cel care deschide necondiţionat braţele globalizării, îmbracă în ideologii justificative şi comode conştiinţa „universalistă” a unei religiozităţi nocive conform căreia: gnozele ştiinţifice, psihanaliza vulgară, vrăjitoria tradiţională sau cea pseudo-intelectualistă (radiestezia, fenomenologia paranormală cu toate aspectele acesteia), new-age, biserica scientologică, sunt căi echivalente menite să re-lege omul cu un dumnezeu făurit pe gustul său. Lumea globală tinde să modeleze şi să imprime o conştiinţă religioasă a unor oameni fără inimă („intelectuali puri”), care gândesc fără nicio cenzură autentică de conştiinţă şi fără să mai simtă cu inima, având capacitatea de a teoretiza „echidistant” absolut orice aberaţie şi stupizenie, dacă îşi văd textele tipărite sau mediatizate audio-video, dacă li se face publicitate şi dacă ideologia la modă le gâdilă cât de cât orgoliile mărunte.

Pe de altă parte, conştiinţa morală antecedentă şi concomitentă tinde să devină doar consecventă, şi aceasta diluată până la anulare. Remuşcările sunt considerate sentimente învechite, omul este „bombardat” zilnic prin toată mass-media cu ideea că nu trebuie să existe remuşcări, că acestea aparţin personalităţilor slabe, că el, omul trebuie să fie tare, să facă tot ce-i trece prin minte, să trăiască „clipa”, este învăţat că trăirea „din plin” a vieţii în sensul de satisfacere a tuturor dorinţelor e perfect justificabilă şi dezirabilă. Astfel, dispariţia conştiinţei morale, sau în cel mai bun caz minimalizarea rolului evaluator al acesteia, conduce omul la realitatea existenţei doar în planul conştiinţei psihologice, la realitatea trăirii eu-lui personal orientat spre imperativele biologicului sau cel mult ale raţionalului pur. Procesul contrafacerilor conştiinţei umane este unul vechi, care a îmbrăcat doar alte forme de-a lungul istoriei, odată cu schimbarea axiologiei la care omul s-a raportat. De la criteriul unic al raportării la Hristos s-a ajuns la identificarea binelui cu tot felul de valori, şi în final la situaţia actuală a raportării conştiinţei la un bine înţeles ca şi confort maxim al individului, ca satisfacere continuă şi imediată a tuturor dorinţelor şi aşa-ziselor „necesităţi” , în primul rând biologice şi apoi materiale, majoritatea dintre acestea inventate de lumea occidentală şi declarate standarde de viaţă. Influenţele media au aici un rol formativ ridicat, omul se adaptează şi se conformează la ceea ce i se transmite, se lasă format de publicitate, de imperative socio-culturale, ca şi de orgolii de tot felul. Orice teorie sociologică, psihologică sau de altă natură, care îmbracă justificativ o plăcere sau o împlinire biologică sau materială este imediat mediatizată insistent pe toate căile posibile, până ajunge să fie acceptată şi considerată ca normală. Se încearcă astfel ajungerea la realitatea existenţei doar a ipseităţii (caracterului unic al persoanei) întunecate în conştiinţă. Acceptarea ca normale a unor acţiuni şi idei echidistante moral va duce până la urmă la acceptarea chiar a unor acţiuni şi idei contrare oricărei morale, dar, judecate prin filtrul raţionalităţii pure, ele vor deveni nu doar acceptate, ci şi considerate de „bun simţ”. Astfel, demonicul pune încet dar sigur stăpânire pe conştiinţă. Concepţiile globaliste ale toleranţei se vor transforma în intoleranţa minorităţilor agresive de genul homosexuali, etc., faţă de normalitatea majorităţii hetero-sexuale, etc., ceea ce înseamnă abandonare sub imperiul demonicului.

Funcţiile conştiinţei sunt conduse spre o diluare tot mai accentuată, spre o inversare axiologică fără precedent. Funcţia iluminatoare dispare cu totul în momentul în care omul acceptă ca valabile toate informaţiile oferite de lumea globală, fără a le mai raporta la criteriul Adevărului-Hristos. Funcţia edificatoare îşi schimbă sensul, omul se edifică mai întâi în afara planului providenţei divine, mai apoi în planul supra-eului freudian, ca în final să-şi abandoneze ego-ul în mâinile demonului,