Comicul Onomastic în Operele lui Caragiale

Caragiale este un scriitor obiectiv însă nu unul indiferent.El pare îngăduitor faţă de personajele sale dar nu arată trăsăturile care îi fac pe oameni ridicoli,tratându-i cu ironie,punându-i în situaţii absurde, groteşti, demontând mecanismele sufleteşti şi reducându-i uneori la condiţia simplificată a marionetei.

Umorul lui Caragiale,ca şi lirismul eminescian,constă într-un caragialism,adică într-o manieră proprie de a vorbi.

Caragiale manifestă interes pentru om, nu pentru mediul lui material, pentru personajele sau lucrurile care îl înconjoară.Oamenii lui trăiesc într-o lume fără obiecte, vidă,cu foarte rare indicaţii asupra costumului lor, fără vreuna cu privire la decorul caselor în care locuiesc sau a lucrurilor pe care le manipulează.Caragiale nu este un descriptiv vizual.

Modernitatea de anvergură universală a comicului, la Caragiale, se revendică, mai întai, de la ideea că existenţa în sine a personajului este expresia unui sistem de relaţii psiho-sociale prin excelenţă grave,nu odată dramatice sau chiar tragice.Aceasta este natura originară a condiţiei sale şi faptul că personajul lui Caragiale nu se manifestă ca atare,acţionând şi reacţionând în consecinţă,impunându-se deci ca veritabil erou dramatic, ori,în anumite împrejurări, tragic, îşi are explicaţia sa pe cât de limpede pe atât de profundă. Este vorba de congenitala incapacitate de a avea percepţia exactă,adică realistă,a propriei condiţii.Ceea ce îl determina să adopte un comportament guvernat de o pseudogravitate extremă,materializează,cel mai adesea,în atitudini şi reacţii ce dovedesc o desăvârşită absenţă a simţului ridicolului.Personajul Caragialian devine comic nu dintr-un impuls al disimularii faţă de sine,datorită propensiunii lui spre mască,în sensul că ar tinde,conştient,să arate altfel decât este, ci, pur şi simplu, pentru că nu se îndoieşte nici o clipă de statutul lui de ins înzestrat cu cea mai mare seriozitate.

Volubili,expansivi,febricitanţi, aceşti <amici> a căror abundenţă verbală alimentează rumoarea berăriilor,aceşti onorabili politicieni încleştaţi în drăceasca rostogolire pe urmele scrisorii pierdute,aceşti impozanţi mahalagii ce combat fără preget pentru apărarea <onoarei de familist>, aceste <dame simţitoare> care suferă din amor dar se avântă cu folos şi în vâltoarea politică,toate aceste personaje, aşadar, sunt purtate de o fervoare existenţială ce întreţine sentimentul vieţii clocotitoare şi bogate .

G.Ibrăileanu a observat cu fineţe puterea de sugestie a onomasticii caragialiene,concordanţa dintre nume şi caracter,ba chiar şi unele întâmplătoare şarje,nelipsite însă de simţul realităţilor.

În opera lui Caragiale există un comic de nume de o savoare inimitabilă.Caragiale dovedeşte rafinament şi alege nume care să sugereze dominanţa de caracter a personajelor,originea sau rolul lor în desfăşurarea evenimentelor.Geniul comic al marelui dramaturg român este profund original.