Diversitate tematică, stilistică și de viziune în poezia interbelică

I. PREMISA

Destinul literaturii in anii `20 - `30 a fost profund marcat de doua fenomene: manifestarea simbolismului, care precede poezia modernista interbelica, si teoretizarea sincronismului. Prin sincronismul lovinescian se explica, in parte, dezvoltarea intregii literaturi a epocii, inclusiv a romanului modern, experienta simbolismului european devinde punctul de pornire al poeziei interbelice. Dar si romanul si poezia sunt expresia unei noi sensibilitati, citadine, care modifica relatia dintre om si lume, felul in care artistul se intelege acum pe sine si in raport cu lumea exterioara.

Poezia moderna rezulta din simbolism si simbolismul reprezinta el insusi, intr-o masura, o experienta suficienta in sine, inchisa. Simbolismul e nu doar un inceput, ci si un sfarsit. Refuzand retorica, didacticul, anecdoticul, poetul simbolist incearca sa intemeieze poezia nu pe ce exprima, nici pe functia ei, ci pe ea insasi, ca un mic univers intr-un raport de paralelism cu universul real, coerent si autonom prin ritmul interior de care se lasa condus.

Dincolo de relatia pe care criticul o stabileste cu simbolismul, este cazul sa observam o caracteristica esentiala a poeziei interbelice, aceea de a-si constitui propiul domeniu si univers imaginar – de teme, motive, viziune, stil – de a deveni, o experienta suficienta siesi.

In acest context, rolul contestatar al avangardei va fi important, daca nu la nivelul constituirii unui univers imaginar coerent, atunci, in mod sigur, la nivelul limbajului poetic pe care il va revolutiona.

“Iata un lucru neasteptat: daca poezia romaneasca are un lung trecut – care coboara pana la Miorita sau la Mesterul Manole si, mi aproape, pana la Dosoftei – ea nu are decat o istorie foarte recenta, care nu merge mai departe de simbolism; in secolul al XIX-lea, exista poeti, nu si poezie: istoria poeziei se reduce la istoria literaturii, asa cum, pana in 1800, istoria literaturii se redusese la istoria culturii. Neoclasicismul, romantismul, realismul nu sunt curente poetice, ci literare. Celui dintai curent poetic, simbolismul, continua sa i se opuna curente fara legatura cu poezia, semanatorismul, poporanismul, ideologice sau general-literare. Se poate afirma ca, dupa Primul Razboi Mondial, tot ce se opune poeziei este altceva decat poezie, caci poezia nu are un „interior”, un spatiul propriu destul de larg care sa faca posibile mai multe sensuri paralele sau adversare, pe scurt, o istorie.

Crearea acestui spatiu interior nu smulge poezia din legaturile ei normale cu celelalte forme de literatura si nici nu distruge unitatea literaturii; dar poezia are acum o constiinta de sine si, deci, o existenta proprie, dupa legi care sunt numai ale ei, o evolutie, o miscare previzibila in timp.”

(Nicolae Manolescu, “Metamorfozele poeziei”)

II. DESCRIEREA SI ANALIZA CAZULUI

1. MODERNISM

Modernismul apare în literatura secolului al XX-lea si cuprinde toate acele miscari artistice care exprima o ruptura de traditie, negand, in forme uneori extreme, epoca ori curentul care le-a precedat. Desprins din miscarea simbolista, modernismul a încearcat sa puna de acord expresia artistica cu viata moderna, cu sensibilitatea epocii si a contribuit la îmbogatirea mijloacelor de creatie artistica.

In critica literara romaneasca, cel care a teoretizat modernismul, punandu-l la baza unui sistem, gandind si creand in spiritul lui a fost E. Lovinescu, care a contribuit decisiv, prin cenaclu si revista Sburatorul, la intrarea literaturii noastre intr-o noua faza a de evolutie: o buna parte a literaturii, mai ales moderniste, de dupa razboi, este creatiunea exclusiva a Sburatorului, va scrie el in 1937, facand, in acelasi timp, o disociere importanta. Astfel, modernismul lovinescian este unul teoretic si consta intr-o bunavointa principiala fata de toate fenomenele de diferentiare literara. El este cel care a construit teoria sincronismului, conform careia cultura si civilizatia se dezvolta prin imprumut si imitatie, dupa un model mai evoluat. Exista un spirit comun al veaculuicare determina, in ansamblu, aceeasi configuratie a culturilor. Teoria lui Maiorescu, cu privire la formele fara fond, prin care era condamnat importul de forme culturale straine, este contrazisa de Lovinescu prin ideea formelor care isi creeaza, treptat, fondul.

Revistele care au sustinut modernismul sunt: Miscarea literara, Romania literara (conduse de L. Rebreanu); Tiparnita literara (Camil Baltazar); Jurnalul literar (G. Calinescu); Cetatea literara (Camil Petrescu); Vremea (Zaharia Stancu); Sburatorul (apare intre 19 aprilie 1919 – 8 mai 1921; reapare in 1926 – 1927 –condusa de E. Lovinescu).

Principiile de la Sburatorul, care au fost reluate in Istoria literaturii romane contemporane, sunt: racordarea la spiritul veacului; sincronizarea cu Occidentul, in plan cultural si literar, prin imitatia formelor, dar si prin realizarea diferentierii; mutatia valorilor estetice (sub influenta factorilor istoriei); afirmarea autonomiei estetice, obiectivizarea prozei; preferinta pentru tematica citadina, pentru psihologii mai complicate si pentru spiritul analitic; promovarea noilor talente si ,,revizuirea” clasicilor; incredera in progres si refuzul autohtonizarii excesive a literaturii.