Formarea conștiinței istorice

Formarea constiintei istorice a romanilor incepe sa se contureze o data cu insemnarea in memorie a evenimentelor importante din trecut si prezent.

Pe atunci unitatea nationala era inca un ideal si cateva spirite luminate, mari indrumatori culturali, se risipeau in multiple activitati si domenii ale spiritului pentru a construi institutiile culturale ale societatilor si prin ele constiinta de sine a unui popor, « fracturat » inca de istorie. Prin influenta ideilor umaniste, boieri luminati încearca sa recuperze trecutul istoric, pentru a nu fi “inecat în uitare”. În opera lor istoriografica, ei vor demonstra, pentru prima data, idea unitatii de neam si de limba românilor.

In raport cu textele apartinand trecutului, istoricul literar are, in general, o atitudine selectiva. Orice istorie literara e o istorie de valori pentru ca valorile estetice sunt un rezultat al perspectivei de lectura – idée sustinuta la noi de George Calinescu intr-un articol din 1939. Istoricul literar trebuie sa inteleaga, sa evalueze si sa interpreteze. Astel, fara criterii valorice si de gust, istoria literara ar deveni o simpla insiruire de titluri de carti si de autori.

La origine, istoria literara este o disciplina care se ocupa cu studiul evolutiei literaturii pe perioade sau de la origini pana la o anumita data (G. Calinescu – Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent). Aceasta insumeaza toate formele de cercetare a evolutiei literaturii : istorii literare, monografii, sinteze, studii asupra unor genuri, teme, compartimente literare.

Literatura se poate constitui si aplecandu-ne asupra propriei noastre istorii pe care ar trebui s-o cunoastem din cronicile vremii sau, daca nu, sa o descoperim si sa o cercetam : « Instrebati dar istoria, si veti sti ce suntem, de unde venim si unde mergem » (M. Kogalniceanu.).

Manuscrisele, primele forme de conemnare a istoriei au fost scrise la curtea domneasca a Moldovei, din porunca lui Stefan cel Mare. Originalele cronicilor nu s-au pastrat, ci doar mai multe copii, fiind identificate dupa locul in care au fost gasite « Letopisetul de la Bistrita », « Letopisetul de la Putna ».

Literatura romana incepe in sec al XVII-lea, cu scrierile istorice cunoscute sub numele de cronici sau letopisete. Istoricii medievali recurg uneori la structuri literare pentru a ilustra atmosfera unei epoci sau caracterul unui voievod. De cele mai multe ori, in cronicile veacului al XVII-lea apar povesti ilustrative, moralizatoare, legende sau mituri de circulatie orala. Cronicarii moldoveni (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce), sau cei munteni, reprezentativi pentru epoca Brancoveneasca (Radu Greceanu, Radu Popescu, Constantin Cantacuzino) fac, nu doar inceputurile itoriografiei si ale culturii noastre, dar pot fi socotiti si initiatorii literaturii.

Din perspectiva utilizata de noi in abordarea textelor literare gasite, nu am resintit acea « nevoie de nume », atat de grav acutizata de vechea noastra istoriografie. Vechile letopisete, scrierile de la trecutii nostrii cronicari, prezinta « substanta istorica », nemultumirele necontenite, adesea exteriorizate vehement. Valoarea literara deriva si din faptul ca letopisetele consemneaza unele evenimente traite de autori, deci sunt primele scrieri memorialistice. Gasim in forma rudimentara procedee ale prozei artistice: naratiune, portret, descriere si dialog. Textele cronicarilor munteni, dincolo de aspectul variat si compozit, propun o literatura de cea mai buna calitate. Scrierea istoriei, ca activitate « stiintifica » si « literara » de catre cronicarii moldoveni, de factura umanista, ajunge in sec al XVI-lea la o notabila dezvoltare

Cronicile realizeaza cea dintai imagine scrisa a istoriei noastre. Mai intai au aparut in limba oficiala, pe atunci slovona, iar mai tarziu incepand cu secolul al XVII-lea, in limba nationala, acestea fiind primele scrieri originale de mare intindere. In Muntenia s-au redactat “Letopisetul cantacuzinesc” si “Letopisetul Balenilor” cuprinzand intervalul 1290-1688, “Istoriile domnilor Tarii Romanesti” de Radu Popescu si “Cronica anonima despre Brancoveanu”.Cele mai realizate sunt, indiscutabil, cronicile moldovenesti, fiindca nu au fost scrise din ordinul vreunui domnitor, deci exprima punctul de vedere al autorilor. Acestia au o oarecare independenta morala fata de autoritatea domneasca, ceea ce permite o atitudine critica. In seria moldoveneasca intra “Letopisetul Tarii Moldovei” scris in ordine de Grigore Ureche de la 1359 la 1594, Miron Costin de la 1594 la 1661, Ion Neculce de la 1661 la 1743, si continuat de alti cronicari de mica valoare. Cronicile au ramas in manuscrise aproape doua secole si au fost tiparite de Kogalniceanu si Balcescu dupa 1840. Fiind cunoscute numai de stiutorii de carte nu au putut influenta evolutia limbii romane literare in aceeasi masura ca textele religioase. Sunt insa primele scrieri originale in limba romana, de mari dimensiuni, si in felul acesta arunca o lumina mai exacta asupra limbii din epoca. Importanta cronicilor este in primul rand de ordin stiintific prin valoarea documentara a textelor, oferind informatii pretioase despre istoria de epoca medievala.Se poate spune ca nu s-a facut tot ce era de trebuinta si ca nu s-a facut decat jumatate de pas pentru a putea parcurge istoria literara de pura eruditie si pana a atinge la intaia istorie a literaturii romane in intelesul propriu. Istoricul literaturii vechi a pretins a da si judecati literare. Acesta, nemaivenind cu un punct de vedere estetic, n-a studiat materia adecvat. In loc sa urmareasca temele, spre a le vedea legatura in timp si spatiu, el s-a marginit sa le analizeze sub unchiul specialitatii sale. Istoricul a cercetat cronicile ca izvoare, iar cronicarilor li s-a acordat un merit de limbaj si de onestitate.

Aparitia si dezvoltarea scrisului cronicaresc se explica printr-o necesitate adanca deoarece tarile romane parcursesera un drum lung in timp, aveau o istorie, care risca sa fie inecate in uitare. Prima intentie a cronicarilor a fost aceea de recuperare a trecutului. Ureche marturiseste ca a scris ”ca sa nu sa inece a toate tarîle anii trecuti si sa nu stie ce s-au lucrat, sa sa asemene fieralor si dobitoacelor celor mute si fara minte”,iar Costin “ca sa nu se uite lucrurile si cursul tarii”.

Primele documente ale istoriei se scriu în secolele XVI-XVII la curtile domnesti, consemnarea evenimentelor fiind orientata spre faptele eroice ale voievozilor. Aceasta începe la curtea domneasca a Moldovei în anul 1359. Seria narativa cronicareasca este deschisa de letopisetul tarii Moldovei, naratiune specifica scrisului românesc al secolului XVII si începutul secolului XVIII, serie initiata de Grigore Ureche si încheiata de Ion Neculce. Valoarea artistica a operelor a rezultat din talentul narativ al autorilor, acestea fiind destinate învataturii, si nu frumosului. Prin textele lor ei încearca sa recupereze trecutul istoric, fiind considerati întemeietorii genului naratiunii simple, adresata colectivitatii nationale, spre a-i modela constiinta. Acesta este genul narativ din care a evoluat romanul istoric de mai târziu. Inflorirea, cu totul remarcabila a scrierilor cu caracter istoriografic pe care o adaposteste sec al XVII-lea (epoca de varf) nu a constituit nicidecum un fenomen conjunctural.