Funcția Epistemologică a Dogmei și Tipuri de Intelect

“Sat al meu, ce porţi în nume

sunetele lacrimei,

la chemări adânci de mume

în cea noapte te-am ales

ca prag de lume

şi potecă patimei.

Spre tine cine m-a-ndrumat

din străfund de veac

în tine m-a chemat

fie binecuvântat

sat de lacrimi fără leac”

(Nebănuitele trepte).

Cu versurile de mai sus începe Hronicul şi cântecul vârstelor, lucrare apărută postum, document autobiografic pentru primele trepte de vârstă ale marelui poet şi filosof care a fost Lucian Blaga. Şi totuşi, a înfăţişa traiectoria unei vieţi de excepţie este, în cazul lui Blaga, o întreprindere dificilă, în ciuda faptului că dispunem de suficiente date bio şi bibliografice. Cartea pe care am citat-o nu este o simplă carte de memorii, ci un strălucit poem – poemul unei vieţi de copil, de adolescent şi de tânăr, privită prin prisma unei expierenţe poetice şi filosofice ce îmbină spiritul critic şi autoironia. Este atâta frumuseţe şi adevăr omenesc în această carte, încât a recompune datele fundamentale ale vieţii filosofului poet care a ştiut să facă din vârstele şi principalele episoade ale vieţii sale, trepte şi poeme ale luminii devine o palidă schemă fără culoare. Deşi nu lipsit de luciditate şi forţă de detaşare, e greu să potriveşti adevărul subiectiv al artistului însuşi, care conferă acestor date o încărcătură emoţională, ştiind totuşi să facă din ele trăsături ale unui portret literar de uimitoare vivacitate.

S-a născut la 9 mai 1895, în satul cu nume de rezonanţă lirică Lancrăm, din judeţul Alba, “sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului”1, al acelei tăceri atât de plină de tâlcuri ascunse care-i va marca pregnant atitudinea spirituală. Era al nouălea copil al lui Isidor Blaga, preot ortodox, şi al Anei, asemuiţi de George Ivaşcu, nu fără temei, cu acele familii de preoţi ardeleni de tipul lui Popa Tanda al lui Slavici, buni gospodari, întreprinzători, oameni luminaţi, interpreţi ai năzuinţelor ţăranilor români spre o viaţă demnă, spre o existenţă şi conştiinţă naţională ce le erau refuzate în Imperiul austro-ungar. Cel ce avea să fie mai târziu caracterizat cu atâta uşurinţă ca mistic şi religios, îşi amintea cu bucurie de faptul că tatăl său era un liber-cugetător, care, deşi preot, s-a dovedit un îndrumător şi un sfetnic al Lancrămului, mai ales în ceea ce priveşte orientarea copiilor spre învăţătură, în vederea formării de intelectuali proprii, nevoie atât de acut resimţită la românii din Ardeal.

După absolvirea şcolii primare săseşti din Sebeş, se înscrie la liceul “Andrei Şaguna” din Braşov. Din cauza morţii tatălui său şi a greutăţilor materiale familiale ce au urmat, nu a reuşit să-şi termine liceul decât ca elev particular. Citea mult, era pasionat deopotrivă de filosofie şi ştiinţă, îşi uimea profesorii nu numai prin cunoştinţele sale, dar şi prin originalitatea gândirii. Problemele de ştiinţă care-l preocupau – era un geograf fără pereche în tot liceul, astronomia îi dădea sentimentul unei treziri, îndeosebi cărţile lui Flammarion îi deschideau perspective cosmice negândite – l-au făcut să depăşească o viaţă interioară încărcată de prejudecăţi religioase, dominată de mitologia biblică. “Singura perspectivă valabilă era pentru moment cea mai <<naturalistă>>. N-am avut nevoie nici de critica biblică, nici de Strauss, nici de Renan şi nici de alte mărturii ca să aduc în faţa judecăţii minţii mele miturile biblice. Trezirea m-a zguduit într-atât că aş fi voit să dau din ea şi altora…”2

Descoperirea unei colecţii vechi din “Convorbiri literare” în biblioteca tatălui său l-au ajutat să-şi apropie prin intermediul lui V. Conta, terminologia filosofică. Dar mai ales un fragment din Faust, despre caer mărturiseşte că a fost lectura decisivă la 13 ani, I-a deşteptat “cea mai nesăţioasă patimă a cititului”.

Un studiu al lui C. Antoniade – filosofia lui Henri Bergson – i-a stimulat interesul şi curiozitatea despre Bergson, scriind înainte de bacalaureat, Despre intuiţie în filosofia lui Bergson. Iată cum îşi descrie singur contactul cu filosofia din anii studiilor liceale: “Lecturile mele filosofice singure aveau aripi, şi mediul meu cel mai prielnic era acela al imaginaţiei abstracte. Cu cârjele comentariilor m-am încumetat până în desişurile Criticii Raţiunii Pure şi ale Prolegomenelor kantiene. Nu ocoleam dificultăţile. Dimpotrivă, le căutam. Astfel, bunăoară, m-am pus singur la încercare cu interpretările dificile, în marginea gândirii kantiene, ale Şcoalei de la Marburg… Metafizica devenea tot mai mult viciul meu fără leac, demonică patimă. Dincolo de orice rezerve kantiene începeam să-mi alcătuiesc noi criterii de apreciere a creaţiilor metafizice în calitatea lor de creaţii ca atare, şi intram în robia lor cu un sentiment de sacră beţie”3.

Călătoria în Italia, chiar dacă la vârsta aceea nu putea să însemne în viaţa sa o cotitură cum a fost de pildă în cazul lui Goethe, I-a deschis noi orizonturi de cunoaştere, I-a alimentat atât curiozitatea intelectuală, cât şi sensibilitatea artistică manifestată de timpuriu.

Greutăţile de tot felul şi avatarurile pe care le-a provocat izbucnirea războiului balcanic şi apoi a primului război mondial, răsfrângerile acestor evenimente tragice în viaţa lui Blaga au pus în lumină două trăsături definitorii ale concepţiilor şi atitudinilor sale: spiritul laic, antiteologic şi patriotismul. Pentru a scăpa de înrolare în armata austriacă, s-a înscris la Seminarul teologic din Sibiu, ceea ce însă i-a ridicat în faţă grave probleme de conştiinţă, deoarece teologia, cu toate disciplinele ei dogmatice şi canonice, îi displăcea profund. Împreună cu D.D. Roşca, Andrei Oţetea, Horia Teculescu, era preocupat nu de studiile teologice, ci de activitatea sicietăţii literare de lecturi şi cursuri din istoria filosofiei după Hőffding.