Ion Heliade Radulescu si Limba Romana Literara

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest proiect trateaza Ion Heliade Radulescu si Limba Romana Literara.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 39 de pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Prof.univ.dr. Ştefan Găitănaru

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 5 puncte.

Domeniu: Romana

Cuprins

PLANUL LUCRĂRII
I. Limba româna literară în secolul al XIX – lea 4
1. Limba română literară în prima jumătate a sec. al XIX-lea
2. Etapa prepaşoptistă şi evoluţia limbii române literare
II. Ideile lingvistice ale lui Ion Heliade Rădulescu 10
1. Despre curentul italienizant şi latinist. Generic
2. Limba scrierilor lui Ion Heliade Rădulescu
III. Stilul creaţiei artistice. Limbajul 20
1. Limba şi literatura
2. Sistemul filozofic şi literatura
IV. Concluzii 35
V. Bibliografie 39

Extras din document

I. Limba română literară în secolul al XIX-lea

1. Limba română literară în prima jumătate a sec. al XIX-lea

Trăsăturile limbii române literare din secolul al XIX-lea sunt determinate de evoluţia ei anterioară, probată prin apariţia şi circulaţia multor lucrări din domenii diferite, ceea ce denotă nu numai existenţa unor preocupări susţinute în diferitele sectoare ale ştiinţei, dar şi preocuparea de a crea limbaje de specialitate pentru fiecare dintre ele. Cele mai răspândite sunt cărţile juridice, cele aparţinând literaturii istorice, cărţile populare, lucrările de popularizare a ştiinţei sau cele de iniţiere didactică şi, nu în ultimul rând, aşa cum s-a arătat, cele de gramatică.

Prima trăsătură, deosebit de evidentă în textele secolului al XIX-lea, este tendinţa de modernizare a ei. Limbajul ştiinţific şi nu numai el presupunea o preluare a terminologiei ştiinţifice din limbajul care între timp a devenit internaţional prin importul masiv de neologisme. Stilul beletristic, operele în proză şi cele poetice păstrează însă la mare cinste limba populară, consacrată deja de „Psaltirea pre versuri tocmită” a lui Dosoftei şi de „O samă de cuvinte” sau de întreaga cronică a lui Neculce, prima exercitând chiar o influenţă destul de mare în evoluţia limbii, graţie circulaţiei în teritoriile româneşti.

Exemplul cel mai elocvent al convieţuirii nestingherite a celor două tipuri de limbaj, cel popular şi cel ştiinţific, neologic este reprezentat de activitatea complexă a lui Ion Budai Deleanu, cel care, prin operele sale de popularizare a ştiinţei şi ca om de ştiinţă a contribuit la dezvoltarea decisivă a terminologiei ştiinţifice; în acelaşi timp însă, ca literat, în special în opera sa fundamentală, „Ţiganiada”, foloseşte cu mare succes limbajul popular. Din păcate, nici opera sa n-a circulat de la data apariţiei ei, încât să fi manifestat o influenţă directă asupra limbii epocii.

Direcţia populară a continuat cu mare succes prin opera lui Anton Pann, iar, ulterior, în regim de capodoperă cu opera lui Ion Creangă.

A doua trăsătură importantă a limbii din secolul al XIX – lea este că a continuat să dezvolte şi chiar să fixeze stilurile funcţionale, în toată complexitatea lor, asigurând astfel direcţiile fundamentale prin care acestea vor evolua până astăzi.

În acelaşi sens se continuă şi direcţia de teoretizări asupra limbajului, pe teme foarte variate, dar mai ales în sens aplicativ, prin crearea de gramatici, ştiinţifice şi didactice, de lexicoane, care, pe măsură ce lexicografia dobândeşte metode ştiinţifice, vor deveni dicţionare autentice. Ce este important este că discuţiile despre limbă au o foarte mare audienţă, aproape în fiecare carte; indiferent de ce parte a ştiinţei se ocupă, apar şi consideraţii referitoare la problemele limbii, la nivelul de atunci al înţelegerii fenomenelor.

O primă problemă cu o astfel de orientare este cea referitoare la problemele scrierii, vizând schimbarea alfabetului chirilic cu cel latin, dificultatea importantă fiind aceea a echivalărilor de sunete, cu toate dificultăţile ortografice care decurg din această transformare (crearea unei ortografii unitare). Problema nu este pusă în mod prioritar de reprezentanţii Şcolii Ardelene, dar ambele direcţii, şi cea teoretică şi cea referitoare la alfabet au preocupat la modul cel mai serios pe aproape toţi latiniştii.

De altfel, s-a arătat că preocupările aplicative au fost cele care au bulversat cel mai mult evoluţia limbii române literare. Aceasta din cauză că anumite sunete specifice limbilor balcanice (deci şi limbii române) pentru care alfabetul chirilic avea variante grafice, dar care nu erau specifice limbii latine, puneau problema stabilirii corespondenţelor între foneme şi grafeme.

Procesul de trecere a fost foarte îndelungat ( de peste 80 de ani) deoarece sunete precum ş, ţ, ă, î, ce, ci, ge, gi, neavând corespondent în latină, au creat serioase dificultăţi. Mulţi cercetători au opus rezistenţă, în virtutea unui conservatorism al vârstei, alţii întrucât asociau alfabetul chirilic textului religios, având în felul acesta o alură sacră. Contribuia la aceasta şi faptul că transformarea era cerută cu foarte mare energie de către ardelenii catolici, care, retranscriind textele ar fi putut face adaosuri antidogmatice ortodoxe.

Dificultatea cea mai mare a fost aceea de a se stabili o ortografie unitară, zelul inovaţiilor cuprinzându-i pe aproape fiecare autor de gramatici sau de sistem ortografic, teoretic sau practic. Diversitatea părerilor generată de lipsa unui control ştiinţific în concordanţă cu dezvoltările lingvisticii mondiale a constituit un impediment foarte serios în evoluţia limbii române literare. Acest lucru a fost subliniat deseori de către cercetători: “Lucrul acesta a îngrenat enorm drumul spre unitatea limbii literare şi a tulburat conştiinţele tuturor cărturarilor vremii. Direcţiile lingvistice sunt nu numai foarte numeroase, ci şi total deosebite unele de altele” De altfel şi comportamentul lingvistic al acestora era diferit polarizat, între cele două extreme: “Pe lângă unele tendinţe extremiste, în direcţia unei latinizări sau italienizări cât mai accentuate, se observă, în acelaşi timp şi o tendinţă arhaizantă ai cărei reprezentanţi se complac în întrebuinţarea în continuare a elementelor greceşti şi turceşti, împotriva neologismului care îşi face loc în limbă, cu tot mai mare hotărâre, pe zi ce trece”

În esenţă, trăsăturile limbii române literare de la începutul secolului al XIX-lea sunt: instabilitatea ortografică, generată de înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin; dinamica schimbărilor din vocabular, constând din înlocuirea elementelor turceşti şi greceşti cu cele latino-romanice, apariţia şi conturarea incipientă a trăsăturilor prin care se individualizează stilurile funcţionale moderne, crearea, legat de aceasta, a terminologiei ştiinţifice în toate domeniile cercetării moderne, persitenţa trăsăturilor specifice ale limbii populare şi orientarea stilului beletristic spre utilizarea acestora. Descrierea limbajului operelor de artă este cea mai avantajată, deoarece în studiile moderne şi chiar în cele actuale, în Gramatica Academiei şi mult după aceea, aproape toate exemplificările se fac din operele autorilor, în aşa fel încât, cuprinderea lor în metalimbaj le conferă caracter de exemplaritate, ca şi cum ar aparţine limbii române literare şi nu unui stil funcţional.

2. Etapa prepaşoptistă şi evoluţia limbii române literare

În această perioadă se produce contactul cel mare, direct, între românii din principatele române şi cultura apusului. Ei văd drumul cel lung făcut de celelalte popoare europene care trăise în împrejurări mai fericite decât ale lor şi doresc să le ajungă. Toate întreprinderile culturale din acest timp de la această idee pornesc. Astfel Heliade în primul său articol din "Curierul românesc" (1829) arată că în toate ţările civilizate apar ziare, şi îndeamnă pe "cei care zic că sunt floarea neamului" să se pună la lucru şi să se ruşineze "să fie mai jos decât pleava celorlalte neamuri". Numărul celor care ascultă astfel de îndemnuri este restrâns la început, dar se măreşte în timp, mai ales datorită presei. Ziarul sau revista, mai bine decât cartea, întreţin legăturile dintre autori şi cititori, provoacă întrebări şi răspunsuri. "Curierul românesc" care începe să apară în Bucureşti la 8 aprilie 1829 şi "Albina românească" în Iaşi la 1 iunie acelaşi an, sunt, e drept, la început gazete aproape oficiale, pentru că publică mai ales ştiri politice din ţară şi din afară; dar mai târziu încep să dea şi mici informaţii literare, să dea articole istorice, nuvele, poezii, astfel că ajung să strângă în jurul lor toată mişcarea literară din ţară.

Fisiere in arhiva (1):

  • Ion Heliade Radulescu si Limba Romana Literara.doc

Alte informatii

UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI FACULTATEA DE LITERE FILIALA RM. VÂLCEA