Latinitate și Dacism

LIMBA = fenomen în mişcare, astfel încât îşi modifică de-a lungul timpului structura prin evoluţie normală, cât şi prin influenţele exercitate de contactul cu alte limbi. Limba manifestă oînclinare spre conservarea fondului originar.

LIMBA ROMANA poate fi considerată, aşa cum aprecia Alexandru Rosetti, “limba latină vorbită neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate [...] din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre” (Istoria limbii române, 1968).

Formată într-un proces îndelungat şi complex, structura limbii române este esenţial latină, moştenind latina populară sau vulgară, limba vorbită în mod obişnuit de romani, limbă vie, deosebită de latina clasică, reprezentând varianta literară, aspectul îngrijit şi normat al acestei limbi. Chiar denumirea acesteia sugerează uzul, fiindcă, în limba latină, vulgus însemna mulţime, masă, gloată.

Limba latină a fost relativ unitară în tot Imperiul Roman până în perioada lui de destrămare, plasată între secolele IV şi VI, când se nasc de fapt limbile romanice. Unele dintre acestea au devenit mult mai târziu limbi naţionale (italiana, franceza, spaniola, portugheza, româna), altele au rămas la stadiul de limbi locale, vorbite pe o arie restrânsă (sarda, catalana, occitana, provensala, romanşa, retoromana), sau chiar au dispărut (dalmata).

În vocabularul limbii române, sunt cuvinte păstrate din latină în toate limbile romanice (apă, bun, foc), dar şi unele conservate doar în română (oaie din lat. ovis, cân­tec din lat. canticum, farmec din lat. pharmacum).

Limba română ocupă un loc aparte în cadrul limbilor romanice prin faptul că este singura care reprezintă zona orientală. Situată într-o arie laterală şi izolată de limbile slave înconjurătoare, limba română a conservat mai bine structura gramaticală şi lexicul pe care le-a moştenit din limba latină.

Naşterea unei limbi este un proces îndelungat şi nu poate fi datat, astfel încât nu se poate spune cu exactitate când a început transformarea limbii latine în limba română.

Romanii au pătruns în Peninsula Balcanică pe la sfârşitul secolului al III-lea î.Hr., ajungând până la Dunăre, unde s-au izbit de rezistenţa populaţiei daco-gete. Războaiele dintre daci şi romani au început cu înfrun­tarea din anul 86 d.Hr., când romanii au fost nevoiţi să se recunoască învinşi la Tapae. Mai târziu, împăratul Domiţian a încheiat cu dacii o pace prin care a stârnit nemulţumirea nobilimii romane. De-abia în momentul urcării pe tron a lui Traian, în anul 98 d.Hr., înfruntările dintre daci şi romani devin din ce în ce mai violente, cul­minând cu războiul declanşat în 101 d.Hr. şi încheiat în primăvara anului următor.

Dacii, numiţi de Herodot în Istoriile sale cei mai drepţi şi mai viteji dintre traci, nu au acceptat cu uşurin­ţă stăpânirea romană. Astfel, Decebal, conducătorul dacilor, înţeles cu popoarele barbare, organizează un atac în Dobrogea pentru a opri înaintarea romană spre Sarmizegetusa, capitala Daciei. Din această cauză, Traian a fost nevoit să plece din Munţii Orăştiei şi, chiar dacă a repurtat o victorie, a cărei mărturie este monumentul cunoscut sub numele de Tropaeum Traiani de la Adamclisi, unde sunt înscrise numele comandanţilor romani căzuţi pe câmpul de luptă, s-a retras din Dacia.