Literatura Aservită Ideologiei Comuniste

Definirea cazului

Ideologia comunistă are ca punct de plecare teoria determinismului social, potrivit căreia comportamentul persoanei nu este indus de propria individualitate, ci de clasa din care provine. Drept urmare, devine obligatorie educarea sa în spiritul noii societăţi, comuniste, singura care, se afirmă, îi poate asigura dezvoltarea plenară. În această situaţie, rolul literaturii ca mijloc de propagandă devine covârşitor, ea având menirea să educe individul în spiritul supunerii faţă de partid şi de conducătorul său, dar şi de ura faţă de tot ce se opune acestei atitudini. Ca unică alternativă de existenţă, propaganda aduce astfel în prim-plan sloganul „Cine nu este cu noi este împotriva noastră”, cultivând insistent mitul patriei primejduite şi, drept urmare, vigilenţa faţă de „duşmanii” poporului şi necesitatea luptei de clasă, internaţionalismul proletar (Proletari din toate ţările, uniţi-vă!), dar şi cultul Conducătorului providenţial.

După instaurarea regimului comunist, cultura este subordonată politicului. Autonomia esteticului este condamnată oficial, este admisă numai arta cu tendinţă (tezistă), pusă în serviciul puterii politice. Singurul curent literar admis este “realismul socialist”.

Dictatura proletariatului a avut drept consecinţă în literatură “importarea” din URSS a curentului literar numit “realism socialist”; termenul de proletcultism este de origine slavă ( din lb. rusă) şi desemnează respingerea trecutului, condamnarea “artei burgheze”, a autonomiei esteticului. Unicele criterii de promovare a artei sunt cel politic şi cel al accesibilităţii. Literatura se face pentru toţi şi, dacă se poate, de către toţi (poeţi amatori, proletari, brigăzi artistice agitatoare, iar mai târziu, concursul naţional “Cântarea României”) .

Instaurarea regimului comunist şi suprimarea elitelor culturii

Regimul comunist a fost instaurat în România sub presiunea directă a forţelor sovietice de ocupaţie, împotriva voinţei poporului român, în conjunctura geopolitică apărută după terminarea celui de-al doilea război mondial. Acest proces a parcurs, între anii 1945-1947, o perioadă de tranziţie tulbure, care s-a încheiat prin actul de abdicare forţată a regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, şi prin adoptarea noii Constituţii din aprilie 1948, care a anulat pluralismul politic, a consacrat acapararea completă a puterii de către forţele comuniste şi instaurarea regimului de “democraţie populară”.

Represiunea şi instituţionalizarea controlului ideologic: cenzura

După cum se ştie, în contextul ocupaţiei militare sovietice a ţărilor din centrul şi sud-estul Europei, după al doilea război mondial, în aceste ţări au fost transplantate regimuri comuniste. Aceste regimuri, în momentul când au preluat complet puterea, au distrus elita intelectuală, procedând cu violenţă la reprimarea şi exterminarea fizică, în închisori şi lagăre, a unui mare număr de membri ai vechii clase politice. Totodată, au desfigurat cultura naţională a ţărilor respective şi au impus, printr-o directivă ideologică dogmatică, o "nouă cultură", sub deviza "internaţionalismului proletar".

În România, anul 1948 este unul de răscruce, întrucât atunci s-a trecut la o politică sistematică de comunizare a societăţii, sub aparenta legitimitate a noului for legislativ şi a legilor de esenţă comunistă. Din acest moment, regimul comunist a declanşat acţiunea de naţionalizare a întreprinderilor economice şi de colectivizare a agriculturii, iar în plan politic şi cultural a început o represiune sălbatică faţă de reprezentanţii vechii clase politice şi intelectuale, în paralel cu un program de sovietizare a culturii.

Noua lege a învăţământului, din 1948, a modificat radical structura, conţinutul şi sensul educaţiei. Marxism-leninismul a devenit ideologia oficială a statului şi, deci, toate disciplinele trebuiau adaptate la noua “concepţie revoluţionară” despre lume. De asemenea, în 1948 a fost înfiinţată securitatea, sub directa supraveghere a agenţilor sovietici, principal instrument de represiune al regimului. Ea a fost direcţionată spre controlul total al populaţiei şi al potenţialilor adversari. Sub deviza “ascuţirii luptei de clasă”, acest climat de teroare a continuat până spre sfârşitul deceniului şase, când trupele sovietice staţionate pe teritoriul României au fost retrase (1958).

În acelaşi an, cenzura ideologică s-a instituţionalizat, cu efecte asupra tuturor domeniilor de creaţie sau de activitate culturală. Au fost stabilite liste cu publicaţii, opere sau autori care pot vedea lumina tiparului, şi liste cu publicaţii şi opere care trebuiau interzise, cu autori care trebuiau scoşi din circuitul public. Bibliotecile publice au fost epurate de lucrările interzise, dar au fost invadate de traduceri din literatura rusă, filmele ruseşti au invadat ecranele, editurile şi ziarele au fost trecute sub un sever control ideologic. Operele lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin au fost traduse şi difuzate până la saturaţie.