Modernitatea Poeziei lui Nichita Stanescu

Imagine preview
(9/10 din 3 voturi)

Acest proiect trateaza Modernitatea Poeziei lui Nichita Stanescu.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 3 fisiere doc de 107 de pagini (in total).

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Turcanu Mioara

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 10 puncte.

Domeniu: Romana

Cuprins

Introducere 5
Capitolul I – Conceptul modern de poezie 11
Capitolul II – Etapa jubilatorie 20
Capitolul III – Lirica de maturitate 36
Capitolul IV – Ultima etapă 81
Capitolul V – “Limba poezească” 90
Concluzii 106
Bibliografie 107

Extras din document

Introducere

Nichita Stănescu apare ca un poet controversat, “ca un alt Narcis îndrăgostit de imagine”, când brechtian, când romantic, când folcloric, când în ipotaza unui Vishnu, a unui Toma Alimoş, a lui Faust, Hamlet, Don Quijote, a lui Oedip, Ptolemeu, visând, cântând, revoltându-se, autoinvestighând.

“Dulcele stil clasic” coexistă cu dicteul automat al suprarealiştilor. Poetul pare că face parte din categoria artizanilor, reluând teme şi motive eterne cărora le valorifică dimensiunile prin noi armonii. Poetul are curajul de a contura noi universuri, de a explora terenuri virgine, inedite, de a descoperi un sistem de relaţii logice, nebişnuit. Poezia lui Nichita Stănescu creează o anumită atmosferă specifică, în care abstracţia are un loc aparte, fiind omniprezentă, cititorului prezentându-i-se abstracţii materializate:

“Îmi învăţam cuvintele să iubească

le arătam inima

şi nu mă lăsam până când silabele lor

nu începeau să bată”

(Ars poetica)

Adevărurile apar deopotrivă de abstracte şi de concrete, de absolute şi de relative. Mijloacele tradiţionale par a fi inoperante. Poetul va elimina propoziţiile de legătură considerate inutile, poezia devenind astfel o surpriză în lanţ, ca o însumare de paradoxuri, de adevăruri conflictuale. Dorindu-se un “homo cosmicus”, poetul are ambiţia de a fi un om total, visând să ia pulsul umanităţii. Astfel, universul liricii lui Nichita Stănescu e ca o pădure de simboluri vizuale, olfactive, vegetale, animale, concrete, abstracte. În piatră poetul citeşte performanţa, în ou – mirajul perfecţiunii, în rai şi păsări – nevoia umană de a evada din contingent, în frig – atracţia lucidului.

În poezia stănesciană, cifrele au valoarea unor semne magice, mai ales cifra 1, ca şi litera A, constituind o temă predilectă pentru poetul atras de origine, de inaugurare, de “primum movens”. Există însă şi poziţii contrarii, precum poezia Matematica poetică, în volumul Măreţia frigului, în care apare o demonstraţie filosofico – matematică în legătură cu incapacitatea numerelor de a înregistra complexitatea existenţei.

Diversităţii tematice îi corespunde un plan al trăirilor, al monologului liric. Poetul apare astfel când melancolic, când grav, când delicat şi diafan, când brutal, când direct, când insinuant, când entuziast, când reţinut , când decis, când indecis, când îngăduitor, când intolerant. De aceea, deşi poetul face parte din generaţia lui Labiş, alături de Cezar Baltag, de Ion Gheorghe, din generaţia “primelor iubiri”, “a luptei cu iner ţia”, a cultului pentru etic, a cultului pentru folclor, Nichita Stănescu se simte contemporan cu Eminescu, cu Baudelaire, cu Blaga, cu Valéry, cu Pillat, cu Rilke, cu Ghilgameş, cu toate vocile umanităţi. Întreaga sa lirică pendulează între polii contrariilor: între da şi nu, între lumină şi întuneric, între stare de veghe şi vis.

Dacă din punct de vedere tematic opera stănesciană este extrem de variată, din punct de vedere stilistic ea se caracterizează printr-o unitate perfectă. Stilul devine uşor de recunoscut şi foarte original, poetul încadrându-se printre cei care “zdrobesc convenţiile”, realizând o poezie aparent simplă, dar care invită la numeroase şi profunde reflecţii. Abstractul devine joc, apoi o muzică, o atmosferă şi apoi o valoare literară incontestabilă. Totul devine lirism. Nimic epic în volumul “Epica magna”, epicul rămânând doar un vis irealizabil, doar o utopie, chiar şi în genul scurt (“povestirea blitz”), poetul susţinând la un moment dat, în “Urzica”, o rubrică în care repovestea anecdote româneşti de largă circulaţie.

Multe din poeziile lui Nichita Stănescu seamănă cu fotografiile în infraroşu, ilustrând o structură posibilă sau imaginară a lumii, un vizionarism modern care duce în ultimă instanţă la ermetism. Poetul îşi încearcă, astfel, puterea de a imagina privelişti numai văzute, care şochează prin concreteţea senzaţiei. Se obţine un fel de alchimie poetică într-un registru de maximă intensitate lirică. În nesfârşitele combinaţii lingvistice apare, deseori, şi un spiritludic, Stănescu realizându-şi “limba poezească”, conferind cuvintelor o mare libertate, trecând chiar peste regulile gramaticale, lărgind aria semantică a cuvintelor, dincolo de indicaţiile dicţionarelor.

Se poate vorbi, aşadar, la Nichita Stanescu de un lux al mijloacelor poetice, care atinge nivelul său maxim prin crearea unei impresii de simplitate. Limbajul său are o mare precizie: o precizie de laser, poetul jucându-se, parcă, pe claviatura cuvintelor, joc pe care îl transformă în mare artă, poetul devenind un virtuoz. Din acest punct de vedere, abordarea hai-ku-ului îl califică pe Nichita Stănescu într-unul dintre cei mai subtili creatori de poezie, deţinând puterea de a concentra şi de a reda cele mai abstracte imagini.

Esenţa lirismului stănescian izvorăşte din înalta şi profunda trăire a emoţiei, capacitatea de încifrare a demersului poetic apropiindu-l de Ion Barbu, în timp ce inovaţiile la nivelul limbajului îl situează în descendenţa lui Tudor Arghezi. Noutatea pe care o aduce tânărul poet constă în aceea că el nu “cântă” o stare sufletească sau o idee din afară, urmărindu-i vibraţia, ci însăşi trăirea, ca act poetic în plină desfăşurare, eul liric devenind astfel şi un actant. De aceea, Eugen Simion îi defineşte lirismul prin consacrata formulă “poezia poeziei”.

Poetica lui Nichita Stănescu constă, după Ştefan Augustin Doinaş, în “sensibilizarea universului interior-idei, sentimente cu ajutorul imaginilor; la rândul lor acestea devin nespus de materiale, datorită unui reflexive lexic ce evită programatic conceptele”1. Avem de a face cu un “reflexiv sui-generis”, afirma Matei Călinescu, căci “el nu operează decât rareori cu noţiuni sau categorii filosofice, iar mult mai adesea cu imagini concrete, aproape delirant de concrete”.

Fisiere in arhiva (3):

  • Bibliografie.doc
  • Cuprins.doc
  • Modernitatea Poeziei lui Nichita Stanescu.doc