Opera lui Ion Luca Caragiale

Imagine preview
(8/10 din 3 voturi)

Acest proiect trateaza Opera lui Ion Luca Caragiale.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 69 de pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Marinela Birau

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 6 puncte.

Domeniu: Romana

Cuprins

Argument
Capitolul I – Opera lui Caragiale
2.1 Scurtă caracterizare a operei lui Caragiale
2.2 Proba timpului asupra operei lui Caragiale
2.3 Umanitatea caragialiană
2.4. Psihologia personajelor
2.5. Formula estetică
Capitolul II – Tradiţii şi influenţe
Capitolul III – Perspective critice asupra operei lui Caragiale
Capitolul IV – Sursele comicului în dramaturgia lui Caragiale
4.1 Surse şi filiaţii
4.2 Numele proprii – sursă a comicului în opera lui Caragiale
4.3 Limbajul – sursă a comicului în opera lui Caragiale
4.4 Ironia – expresie a comicului în opera lui Caragiale
Concluzii
Bibliografie

Extras din document

Argument

Ion Luca Caragiale este cel mai mare dramaturg român al tuturor timpurilor. El este unul din marii clasici ai literaturii noastre, dar şi un realist ce surprinde secvenţe din viaţa oamenilor obisnuiţi, cu defecte, calităţi si slăbiciuni, pe care le satirizează, le critică intr-un mod comic.

Geniul comic al acestui dramaturg român este profund original şi rezultatele lui ţin de o combinare inimitabilă a tuturor mijloacelor. G. Călinescu situează problema in sfera indemonstrabilului: „Umorul lui Caragiale e inefabil, ca si lirismul eminescian”, constând în „caragialism”, adică intr-o manieră proprie de a vorbi.

Pornind de la realităţi româneşti , creând scene şi tipuri originale, Caragiale s-a ridicat la o valoare universală prin puterea de generalizare şi de sinteză, prin satira necruţătoare a viciilor, prin aspiraţia spre o umanitate superioară, prin încrederea în posibilităţile omului de a se perfecţiona. Arta lui dramatică şi nuvelistică poate servi ca model tuturor timpurilor.

Lucrarea de faţă cuprinde patru capitole. În primul dintre acestea am încercat să fac o prezentare de ansamblu asupra operei lui Caragiale. Astfel m-am ocupat de o scurtă caracterizare a operei sale, care a fost împărţită în două universuri distincte: unul comic şi altul tragic. În acest context am amintit comediile sale, schiţele şi drama Năpasta.

Caragiale a fost un personaj foarte controversat la vremea sa, foarte aspru criticat pentru modul în care el şi-a conceput opera. A fost deseori asaltat de ideea perenităţii operei sale, idee justificată prin faptul că opera lui s-a raportat foarte mult la epoca în care a trăit şi de aici şi credinţa că o dată cu dispariţia epocii va dispare şi creaţia sa. Timpul a demonstrat însă, contrariul, precum şi naivitatea consideraţiei că o societate se poate schimba radical în doar câteva decenii.

Au existat controverse şi pe tema umanităţii lumii lui Caragiale, unde ,de asemenea s-au conturat două viziuni, una senină care consideră că lumea creată de Caragiale este una frumoasă, fără griji, fără probleme şi o alta sumbră care vede lumea caragialiană ca fiind o lume lipsită de ideal, o satiră fără altă finalitate, o colecţie de imbecili.

Personajele caragialiene au fost adesea analizate sub aspectul tipurilor şi al caracterelor pe care ele le conturează. Protagoniştii din comedii, prezintă o serie de asemănări frapante, care permit gruparea lor în mai multe categorii. Aceasta este o latură remarcabilă a personalităţii lui Caragiale, considerat ca fiind unul dintre cei mai mari creatori de tipuri şi de scene de viaţă.

Tot controversată este şi încadrarea estetică a operei sale. Caragiale a fost perceput ca un scriitor realist, accentul căzând pe forţa lui de a crea impresia de viaţă autentică, pe orientarea spre critica socială şi pe conturarea personajelor sub forma unor tipuri reprezentative. Pe de altă parte este adusă în discuţie latura clasicizantă a scrierilor lui Caragiale fiind remarcată supunerea acestuia unor norme de artă clasică precum: corectitudine gramaticală, compunere de o transparenţă extremă, cu expuneri, cu culminaţii, şi încheieri accentuate aproape didactic, etc.

Capitolul al doilea vizează tradiţiile şi influenţele care au stat la baza operei lui Caragiale. Acesta a avut o stimă deosebită pentru predecesorii săi, spiritul comun al acestora fiind absorbit de Caragiale prin toţi porii, ceea ce atestă situarea lui pe direcţia cea mai fecundă a umorului naţional. De asemenea, Caragiale s-a putut regăsi în operele precursorilor săi.

Capitolul al treilea priveşte aspectele critice asupra operei lui Caragiale care par să întruchipeze o piesă de teatru cu tendinţe spre comedie, iar uneori chiar cu ticuri verbale. Primele contribuţii critice, mai importante sunt în esenţă riposte şi pledoarii, pornind de la critici precum Titu Maiorescu, Constantin Dobrogeanu –Gherea, Pompiliu Eliade, Eugen Lovinescu, Garabet Ibrăileanu, Paul Zarifopol, Pompiliu Constantinescu, George Călinescu, Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, Silvian Iosifescu.

Pe de o parte, i se recunoaşte meritul de a fi creatorul unei opere de mare fineţe, iar pe de altă parte, unii dintre criticii amintiţi îi reamintesc păcatul de a fi creat o operă care nu va rezista în timp dar care se bucură de succesul vremii în care trăieşte.

Capitolul al patrulea se ocupă de tema propriu zisă a lucrării, pornind de la interpretarea noţiunii de „comic” privită din mai multe perspective: filosofică, psihologică, estetică. În opera lui Caragiale deosebim mai multe tipuri de comic pe care de asemenea, le-am analizat în cadrul celui de-al patrulea capitol al lucrării.

Fisiere in arhiva (1):

  • Opera lui Ion Luca Caragiale.doc