Studiu de caz - limba română

I. DINAMICA POEZIEI INTERBELICE SAU SIMBIOZA INCONFUNDABILĂ A CURENTELOR LITERARE

Diversitatea tematică stilistică și de viziune artistică în poezia interbelică este direct legată de particularitățile principalelor curente literare afirmate în epocă(simbolism – etapa de tranziție, tradiționalism, modernism, expresionism, mișcările avantgardiste – dadaism, suprarealism, constructivism etc), la care s-au raliat succesiv ori în același timp, poeții reprezentativi ai perioadei culturale respective.

Postromantismul minor și retoric al epigonilor lui Eminescu este combătut de noua orientare simbolistă, teoretizată de un autor de tranziție și anume Alexandru Macedonski, în articolele sale doctrinare publicate în revista ,,Literatorul” , incepând cu anul 1880. Simbolismul românesc desfășurat în două etape (1880 – 1914 și 1914 – 1920) , a fost influențat de cel francez ( Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, Stéphane Mallarmé ș.a.) dar spre deosebire de curentul inițiator, a preluat elemente din romantism și parnasianism. Mișcarea literară autohtonă are doi reprezentanți de frunte, pe Alexandru Macedonski si George Bacovia, poetul simbolism prin excelență. Alți creatori notabili sunt Dimitrie Anghel (supranumit ,,poetul florilor”) , Ștefan Petrică, Ion Minulescu (care cultivă un stil grandilocvent și artificial), Elena Farago. Simbolismul a marcat și primele manifestări artistice din longeviva creație artistică creație artistică semnată de Tudor Arghezi.

Modernismul, care postulează autonomia esteticului, alături de sincronizarea manifestărilor literaturii autohtone cu spiritul veacului și cu tendințele avansate de științe și din cultura europeană, încurajează găsirea altor căi de alocare a formelor lirismului, precum expresionismul sau modernismul avangardist și de experimental. Laolaltă, ele exprimă o orientare estetică inovatoare opusă tradiționalismului conservatorist propunând un alt spirit în conținut și experimentând variate tehnici privitoare la forma operei artistice , Tudor Arghezi, Lucian Blaga dar mai ales Ion Barbu sunt principalii autori moderniști, care au spart tiparele lirice postromantice , structurând în maniere inedite discursul poetic.

Deviată de la fundamentul ei estetic, pe care îl stabilise în veacul trecut (al XIX-lea), Maiorescu, critica a devenit la începutul secolului naționalistă sau socială.[…] Ceea ce domină însă literature acestei epoci este vechea idee a mișcării de la 1840, continuată teoretic prin Maiorescu și cuprinsă în concluziile sale ultime de sămănătorism și de poporanism, a unei literaturi române care trebuie să țină viu contactul cu spiritul popular, adică să se inspire din literatura poporană : necesară în timpul lui Kogălniceanu, posibilă pe timpul lui Maiorescu, această idee este însă în contradicție totală cu termenul actual de evoluție a literaturii noastre și reprezintă o forță reacționară evidentă în ambele mișcări. Confundat cu etnicul , esteticul este privit prin calitatea sa de exponent al sufletului național și cum sufletul național se consideră a fi mai bine păstrat în popor , esteticul este expresia prin excelență a acestui suflet popular. În realitate, esteticul este o valoare autonomă realizată prin limbă și fond sufletesc într-un material etnic.[…] În epoca de dezvoltare în care ne aflîm , oricât de puțin numeros ar fi , tipul estetetic a ajuns o specie capabilă dea percepe valorile estetice în sine. ,, Sburătorul” și-a precizat de la început scopul de a activa numai în domeniul esteticului pur, cum era și firesc, și al stimulării noilor energii literare.

În afară de ,,Convorbiri literare” și ,, Sămănătorul”, în prima fază a existenței lor, nici-o revistă n-a trezit atâtea energii noi,așa că o bună parte a literaturii ,ami ales modernistă, de după război, este creațiunea exclusivă a ,,Sburătorului”. Modernismul lui Eugen Lovinescu și al ,,Sburătorului” a fost însă un modernism teoretic , bazat pe o lege de psihologie socială – prin care criticul arată bunăvoință principală față de toate fenomenele de diferențiere literară. El n-a pornit însă dintr-o necesitate temperamentală de revoluție, înfrânt fiind și de o cultură clasică și de inhibiția firească oricărui critic. Adevăratele revoluții nu le fac decât artiștii, iată pentru ce modrnismul de avangardă și experimental a fost susținut faptic de reviste mult mai înaintate, cum e ,,Contimporanul” (1923) poetului Ion Vinea, precum și alte reviste mai sporadice, ca ,, Integralul”, ,,175H.P.”, ,,Punct”, ,,Unu” etc.- consecințe fatale ale sincronismului mișcării litaraturii universale, ce au experimentat și la noi dadaismul, expresionismul, integralismul, suprarealismul, adică formele extreme ale modernismului apuneau. Întrrucât titlul de ,,modernist” pare exclusiv și chiar ,,partizan”, inscriem evoluția criticii de după război sub semnul ,,sincronismului”, nu în sensul unui avangardism programatic sau al unei formule de morală ci al armonizării teoretice cu spiritul timpului și al altitudinii înțelegătoare față de curentele noi de artă.

Controversa dintre Titu Maiorescu și C .Dobrogeanu Ghrerea, de la sfârșitul secolului trecut

(al XIX-lea), dintre critica estetică și critica socială și continuată apoi de Nicolae Iorga și Garabet Ibraileanu de o parte și M. Dragomirescu, O. Densusianu și E. Lovinescu de alta, adică între autonomia esteticului și confuzia lui in etic și etnic – o putem privi azi , în conștința criticii, dacă nu a publicului și a presei neliterare, ca definitiv încheiată. Biruința conceptului estetic, fără alterări de elemente străine,oricât de interesante ar fi din alte puncte de vedere, este un bun incontestabil al generației actuale.

Modernismul include , în sens larg, toate acele mișcări artistice, fundamentate sau nu ideologic,care exprimă o ruptură de tradiție, negând,în forme uneori extreme, epoca sau curentul care le-a precedat. Atitudinea modernistă este deci prin definiție anticlasică și antiacademică,anticonservatoare și împotriv a tradiției.