Viața și activitatea lui Nicolae Breban

INTRODUCERE

Lucrarea de faţă porneşte de la ideea că scriitorul Nicolae Breban, a cărui cotă valorică este astăzi foarte înaltă, reprezintă unul dintre cei mai importanţi romancieri ai literaturii române din ultima jumătate de secol. „Breban reprezintă cazul atipic în literatura română, al scriitorului obsedat de propria operă, al celui care are ambiţia de a-şi construi opera ca un tot unitar, ca un templu.”(Bogdan Creţu- „A rămâne viu în comunism”).

Tema propusă doreşte să evidenţieze importanţa, semnificaţia cuplului în opera lui Nicolae Breban. Căţile sale comunică între ele, reiau aceleaşi mari teme: relaţia dintre ucenic şi maestru, dintre călău şi victimă, voinţa de putere, amoralitatea.

La fiecare capitol au fost selectate anumite opere pentru a se putea realiza reprezentarea trăsăturilor esenţiale ale cuplurilor analizate.

Fiecare nou roman impune o lectură atentă şi un efort de înţelegere ceva mai special deoarece opera sa nu este uşor de înţeles.

Ca aproape toţi prozatorii generaţiei sale, Nicolae Breban este interesat de dinamica raporturilor de putere, toate cele opt volume,publicate în exact 26 de ani -Francisca (1965), În absenţa stăpînilor (1966), Animale bolnave (1968), Îngerul de gips(1973), Bunavestire (1977), Don Juan (1981), Drumul la zid (1984) si Pîndă si seducţie (1991) –, organizîndu-şi substanţa narativă într-un spaţiu guvernat de vectorii puterii.

„Nicolae Breban a dat „studiului” său epic un caracter teoretic, întrucît, el este printre puţinii romancieri ai generatiei '60 care nu se arată preocupat de „obsedantul deceniu” şi pentru care mersul istoriei şi configuraţia spaţiului social nu se pot explica, nici motiva decît prin apelul la chipul si structura interioară ale individului analizat în exclusivităţi prin raportare la sine sau la un model uman caracteristic din preajma sa: raporturile umane sînt, în acest fel, oglinda celor sociale.”(Ioan Holban- „Cărţile vechi ale lui Nicolae Breban”).

„În cronici şi chiar în istoriile literare, romanele lui Nicolae Breban sunt trecute cu seninătate pe teritoriul prozei de analiză. Însă nimic nu îi este mai străin autorului decât operaţiuni ale minţii precum analiza, sinteza, comparaţia, abstractizarea, generalizarea, concretizarea. Cititorul este pus în faţa unei revărsări de magmă narativă, în care s-au topit de-a valma întâmplări din cotidian, judecăţi filosofice, dezbateri pe teme obsesive, observaţii asupra comportamentului uman. Totul este descriere mai mult sau mai puţin aleatorie a unor comportamente şi judecăţi, flux al amintirii. Lipseşte cu desăvârşire spritul de organizare, disciplina care trebuie să caracterizeze analiza propriu-zisă .”. Autorul este primul care atrage atenţia asupra acestei probleme: „Noi (autorul - n.m.) ne pricepem cât de cât la descriere şi mai puţin la analiză şi - şi pentru acest motiv - nu am fost întotdeauna de acord cu acei istorici literari care ne-au trecut, pe noi şi textele noastre, la capitolul Proza de analiză. Nu interesantul şi astuţiosul procedeu de a înşira una după alta verigile unui raţionament pentru a ajunge la o concluzie, slujindu-ne de logica clasică, formală, a fost preocuparea noastră în timpul unei lungi, şi, după cum se vede, prolifice cariere, ci... sondele aruncate în acele straturi adânci ale psihicului uman, ale istoriei chiar, ce nu apar uşor la o contemplare, la o descriere grăbită, strict raţională, sau uneori nu apar deloc!”

„Francisca”, „Animale bolnave”, „Bunavestire” alcătuiesc seria tipologică a romanelor „majore”, germanice în construcţie şi „sangvine” în viziune, în timp ce „În absenţa stăpânilor”, „Îngerul de gips”, „Drumul la zid”, „Pândă şi seducţie” alcătuiesc seria tipologică a romanelor „flegmatice”, „bizantine”, în care „triumfă gustul particular al autorului pentru proza problematică, pentru marile teme ne-epice .”

Autorul însuşi se autodefineşte: „Eu sunt un amestec de flegmatic si sangvin. Sunt sangvin ca latinii si flegmatic ca nemtii. Norocul meu e ca atunci cand imi scriu cartile nu sunt flegmatic. in viata privata, in viata cetateneasca, in schimb, sunt sangvin .”

Din punct de vedere compoziţional, criticii au reproşat lipsa de coerenţă a substanţei epice care a condus la formarea unor personaje neunitare şi neverosimile; mai mult decât atât prin reversibilitatea relaţiei personaj – narator, proza lui Breban se liricizează.

Epicul este înlocuit cu o încleştare a instinctelor, omul, personajul îşi pierde din complexitate, însă câştigă în esenţa sa primordială. Pentru Breban opera nu copiază viaţă, ci îşi cere dreptul de a trăi şi de a devora prin existenţa sa atât personajele cât şi însuşi naratorul. În textul brebanian contează experienţa viului precum şi toate implicaţiile psihologice care decurg din acest deziderat.

Epicul devine un personaj în sine ca un destin care îşi are propriile culmi şi abisuri, iar viaţa şi moartea se completează într-un mod paradoxal căci decizia de a trăi echivalează cu acceptarea degradării vieţii, pe când decizia de a stăpâni viaţa echivalează cu o retragere în moarte.