Abandonul în Perspectiva Asistenței Sociale

Argument

“Neglijarea copilului reprezintă o ucidere tăcută şi necruţătoare a spiritului uman.” (Daro şi Mc. Carthy, 1991)

Abandonul, ca formă de neglijare, duce la consecinţe şi mai grave. “Copiii nimănui” cresc cu sentimentul că nu aparţin nimănui, cu atât mai puţin unei familii despre care nu au nici un fel de reprezentare. Astfel un copil moare încet sufleteşte/spiritual, afectiv ajungând un neadaptat, negăsindu-şi locul în societate.

I. Perspectivă teoretică

1. Ocrotirea socială a copilului. Perspectivă istorică.

Harward scrie că “nivelul de civilizaţie atins de o societate este cel mai bine ilustrat de locul pe care femeia îl ocupă în acea societate, iar locul pe care îl ocupă femeia în acea societate este cel mai bine ilustrat de grija pe care acea societate o acordă copilului ei încă de la naştere.” Dacă societatea românească mai are de repetat la capitolul civilizaţie să alcătuim o sinteză istorică a ocrotirii copilului şi a drepturilor lui de la începuturile civilizaţiei. Vom observa că, din cele mai vechi timpuri, fenomenul de abandon, pe care îl tratez în această lucrare, a existat ca o problemă şi lumea a fost preocupată de rezolvarea ei dintotdeauna.

Abandonul copiilor se află la originea unor mituri ale civilizaţiei noastre. Astfel, dacă fiica lui Faraon n-ar fi ridicat de pe apă coşuleţul cu micul Moise, nu am mai fi avut Vechiul Testament sau dacă Polibiu nu l-ar fi primit pe micul Oedip, Sofocle nu şi-ar mai fi scris frumoasa tragedie.

“Cu ochii plecaţi, cu capul înclinat şi braţele întinse o tânără femeie prezintă, cu umilinţă soţului şi stăpînului său, copilul pe care tocmai l-a născut. O singură privire îi ajunge acestuia pentru a hotărâ destinul acestui mic “obiect” plângăcios. Un surâs semnifică viaţa, o clătinare a capului – moartea. În acest ultim caz nu-i mai rămâne mamei decât o alegere atroce: să-şi arunce copilul în fundul unei prăpăstii sau să-l abandoneze la un colţ de stradă, la discreţia vagabonzilor sau a animalelor! Scena se petrece în mod obişnuit în Sparta şi se intitula “prezentarea copilului” – fiind un ritual obligatoriu; ea simbolizează dreptul de viaţă şi de moarte a tatălui asupra copiilor săi. Acest drept se regăseşte în toată Grecia Antică – tatăl avea dreptul până într-a cincea zi după naştere să accepte sau să refuze copilul.” (Allan et Olivier Morel – Le drame des enfants marys – Paris, PUF, 1987)

Creştinismul a luptat contra acestor sacrificii de copii. Astfel primul împărat creştin ortodox, Constantin cel Mare, a combătut infanticidul prin lex Pompeia. În 365 împăratul Volens prinr-un edict a ordonat părinţilor să asigure hrană şi adăpost propriilor copii şi a condamnat abandonul şi infanticidul.

În 374, la Roma, dreptul tatălui de viaţă şi de moarte asupra copiilor săi a fost abrogat iar primele instituţii destinate ocrotirii copiilor abandonaţi au fost oficializate de împăratul Justinian în secolul VI.

În funcţie de dovezile păstrate principalele instituţii de asistenţă socială în Biserica veche au fost: Brefotrofiile (leagănele de copii părăsiţi sau găsiţi), Partenocomiile (case de adăpost pentru fecioare), Ghirocomiile (azile pentru văduve), Orfanotrofiile (orfelinate), etc.

Brefotrofiile (legănele de copii mici părăsiţi sau găsiţi) s-au bucurat de o atenţie deosebită din partea Bisericii şi primele aşezăminte de acest fel apar în veacurile IV-VI. În leagăne, copii rămâneau până la vârsta de 7 ani, când treceu în orfelinate unde îşi făceau şcoala primară, profesională şi alte îndeletniciri.

În cursul Evului Mediu copii abandonaţi sunt în continuarea subiect al preocupărilor bisericii: “În interiorul bisericii Notre-Dame, pe patrea stângă, se afla un “pat” de lemn aşezat direct pe pardoseală unde în zilele de sărbătoare sunt puşi copii abondonaţi şi copii găsiţi pentru a influeţa populaţiei şi a declanşa sentimente de milă.”(Verdier-Soule-Le secret sur les origines, Paris, E.S.P., 1986).