Abuzul și Neglijarea Copilului în Familie

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

Tema pe care m-am hotarat sa o abordez in cadrul disciplinei Proiecte SPSS se numeste: Abuzul si neglijarea copilului in familie. Prin aceasta tema doresc sa cercetez, mai exact, Constientizarea drepturilor copiilor ca metoda de prevenire a abuzului.

Fenomenul abuzului are înca o slaba recunoastere si constientizare la nivelul societatii. Paternul cultural specific confera familiei un statut închis, procesul de constientizare colectiva a situatiilor de abuz fiind abia la început.

Familiile în care parintii sunt alcoolici si/sau consumatori de droguri, familiile sarace, cu stare socio-economica precara, familiile cu parinti având nivel scazut de educatie si cultura ofera medii favorizante pentru producerea abuzurilor. Familiile dezorganizate, cu copii din diverse casatorii, cu conditii proaste de locuit sau în care exista un climat tensionat, dominat de stari conflictuale si lipsa de comunicare, reprezinta un mediu în care incidenta abuzurilor este mai crescuta si un mediu favorizant pentru împingerea copilului în afara familiei.

Problema abuzului copilului este a societatii românesti în ansamblu pentru ca aceasta suporta consecintele incapacitatii de adaptare si integrare a victimelor prin comportamentele antisociale dezvoltate, lipsa unei profesii, a unui loc de munca, prin perpetuarea unui comportament abuziv.

Efectele fenomenului au un impact social de lunga durata, presupunând eforturi la nivel organizatoric, administrativ si economic. Îngrijirea, recuperarea si reabilitarea copilului care a fost supus abuzului sau exploatarii de orice fel implica eforturi complexe pe termen lung. Familia victimelor nu are adesea resursele necesare (materiale si psiho-emotionale) de a face fata situatiei.

Contextul socio-economic actual dar si lipsa unor servicii specializate de identificare, investigare si rezolvare a acestui tip de probleme determina cresterea si perpetuarea anumitor tipuri de comportament abuziv.

Doar în ultimii ani, problema abuzului si violentei domestice a fost pusa în dezbatere publica si figureaza printre prioritatile de actiune. Aparitia legii privind prevenirea si combaterea violentei în familie marcheaza un moment important. Agentia Nationala pentru Protectia Familiei are printre atributiile sale principale si pe aceea de coordonare a actiunilor de combatere a violentei domestice desfasurate la nivelul fiecarui judet si al municipiului Bucuresti prin compartimente cu atributii speciale din cadrul DDFSS.

Se constata însa ca la nivel local exista o lipsa acuta de servicii de asistenta sociala pentru aceste tipuri de probleme.

Nu exista servicii de prevenire si monitorizare a situatiilor de risc, forme de interventie sociala, servicii de asistare si recuperare a victimelor, servicii comunitare de supraveghere si reintegrare sociala. Autoritatile locale sunt concentrate în acest caz mai mult pe administrarea problemei si mai putin pe solutionarea sa. Interventia juridica greoaie si birocratica, fara a promova protectia si recuperarea pe termen lung a victimei. Interventia politiei, limitata legislativ si institutional, reprezinta deocamdata singurul raspuns al autoritatilor publice.

Copilul reprezinta una dintre categoriile de populatie puternic dezavantajate din societatea româneasca actuala, care a cumulat multe probleme si riscuri grave pe termen mediu si lung. Comparativ cu generatia adulta, mai multi copii traiesc în conditii precare material si social. Pe fondul unor erori ale politicilor din perioada socialista, insuficienta sistemului de protectie din prima perioada a tranzitiei a agravat situatia.

Copiii reprezinta viitorul unei natiuni, dezvoltarea unei tari depinzând de grija si educatia pe care acestia o primesc. De-a lungul istoriei, copilul a fost privit ca fiind proprietatea parintilor si a tutorilor, acestia putând sa-l trateze dupa bunul lor plac, fara a putea fi trasi la raspundere. În ultimele decenii, s-a produs în mod evident o evolutie a valorilor,normelor si standardelor juridice care reglementeaza situatia copilului. În momentul actual, toate societatile civilizate accepta ideea conform careia copilul nu apartine nici familiei nici statului, ci îsi apartine siesi, sub protectia parintilor sai.

Odata cu recunoasterea dreptului suprem al copilului ca persoana umana independenta, nevoile copilului au început sa fie tratate ca drepturi a caror satisfacere nu mai este facultativa (societatea poate decide sa le satisfaca sau nu), ci obligatorie. La nivel global, în ceea ce priveste copilul si drepturile acestuia, acest lucru apare mai pregnant o data cu adoptarea Conventiei Natiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului (20 noiembrie 1989).

În ultimele decenii, în tarile occidentale s-a facut un pas înainte în recunoasterea riscurilor si abuzurilor la care sunt expusi copiii (Rotariu, 1996). Au fost înregistrate cresteri masive ale cazurilor de abuz si neglijare, astfel a crescut interesul pentru identificarea si combaterea acestora, au aparut tot mai multe servicii specializate în depistarea, tratarea si prevenirea cazurilor de neglijenta.

În România, copilul a fost considerat întotdeauna o valoare centrala a familiei. În ciuda optiunii politice a regimului comunist de a pune copilul în centrul preocuparilor societatii si a unor masuri politice consecvente acestui principiu generos, unele dintre aceste masuri, cum ar fi cele pronataliste, au fost contradictorii, confuze.

Dupa 1989, societatea româneasca, ajutata de organisme internationale, a initiat o serie de actiuni în favoarea copilului. De semenea, guvernul si parlamentul au adoptat o serie de acte normative având drept obiectiv protectia copilului. Cu