Asistența Socială Acordată Copiilor Aflați în Dificultate din Centrul de Zi Maria Stein Petroșani

INTRODUCERE

Asistenţa socială a apărut ca răspuns la nevoile şi suferinţele umane, iar nevoia socială şi implicit, nevoia de asistenţă socială au existat şi vor exista întotdeauna.

Iniţial dezvoltarea asistenţei sociale nu s-a realizat conform unui plan global, aceasta având o istorie foarte diferită în lume, purtând amprenta factorilor sociali, economici, istorici şi politici existenţi la nivelul fiecărei naţiuni.

Dacă activităţile iniţiale ale asistenţei sociale s-au dezvoltat pe lângă instituţiile religioase, cu timpul aceste activităţi au devenit o ocupaţie, dobândind mai apoi statutul de profesie şi ştiinţă.

Asistenţa socială este o realitate la fel de veche ca istoria umanităţii, cel puţin din două motive, în primul rând, toate colectivităţile au avut întodeauna în componenţa lor indivizi care, din cauze genetice, naturale sau sociale, s-au aflat în imposibilitatea de a-şi satisface trebuinţele prin mijloace proprii; în al doilea rând, în nici un tip de civilizaţie nu a lipsit total grija faţă de membrii aflaţi în dificultate.

Mai târziu, societăţile moderne au resimţit nevoia profesionalizării asistenţei sociale. Acestei noi ştiinţe i s-a conturat o arie problematică proprie, autonomă, sprijinită pe metode şi tehnici specifice de diagnoză, de terapie şi sprijin pentru cei vulnerabili.

Asistenţa socială, privită ca sistem, implică alături de profilul profesional şi aspectul instituţional propriu-zis. Este o profesie care oferă sprijin pentru indivizii, grupurile şi comunităţile dintr-o societate aflată în schimbare şi creează condiţiile sociale favorabile bunăstării oamenilor şi societăţii (Miley K., 2006, p.28). Ţara noastră are o tradiţie impresionantă în domeniul asistenţei sociale.

Actul de naştere al asistenţei sociale în România putând fi datat chiar din 1775, odată cu apariţia primei legi de protecţie pentru copil şi înfiinţarea unor instituţii specializate pe ocrotirea persoanelor aflate în dificultate.

Momentan ne confruntăm cu probleme diverse, dincolo de lipsa resurselor economice care susţin parţial sistemul de protecţie socială. Ultimul deceniu al secolului XX a fost pentru România o perioadă de tranziţie în care situaţia economică a fost în continuă scădere iar numărul săracilor în continuă creştere.

Cu toate acestea, apariţia unei profesii centrate pe tratarea problemelor sociale în mod ştiinţific şi sistematic este un fapt relativ recent: primele decenii ale secolului XX sunt martorele creării sistemelor naţionale de asistenţă socială şi implicit, ale construirii identităţii profesiei de asistent social.

Astfel disfuncţiile sociale, sărăcia, existenţa copiilor abandonaţi sau lipsiţi temporar de ocrotire părintească, a persoanelor de vârsta a treia şi fără sprijin familial sunt doar câteva din problemele esenţiale sau de bază, pe care omenirea a încercat de-a lungul istoriei, să le rezolve apelând la diverse structuri şi mecanisme interne de reglaj, unele spontane iar altele instituţionalizate.

În unele perioade ale evului Mediu şi apoi în epoca avântului capitalist, au existat iniţiative asistenţiale (destinate în special săracilor) avându-i ca promotori fie pe indivizi bogaţi ataşaţi valorii creştine şi a carităţii, fie comunităţile rurale şi urbane, utopiştii şi industriaşii convinşi de eficienţa economică pe termen lung a îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale salariaţilor.

“Programele sociale îi ajută pe săraci, dar nu elimină săracii din societate. Interesul manifestat pentru cunoaşterea sărăciei a condus la elaborarea unor definiţii mai precise bazate pe identificarea nevoilor umane ce trebuie satisfăcute”(Zamfir, 1998, p.517)

Asistenţa socială este “ansamblul de instituţii, programe, măsuri, activităţi profesionalizate de protejare a unor persoane, grupuri, comunităţi cu probleme sociale, aflate temporar în dificultate, în criză şi deci vulnerabile” ”(Zamfir, 1998, p.46).

Constituie o componentă de importanţă majoră a protecţiei sociale, corelaţia unui sistem de mijloace eficiente, orientate spre stabilirea solidarităţii între persoanele care obţin venituri din muncă şi cele care nu au venituri din cauza vârstei înaintate, stării de sănătate sau de imposibilitatea găsirii unui loc de muncă.