Avortul - o abordare din perspectiva sociologică

Avortul- o abordare din perspective sociologică

I. Consideraţii teoretice preliminarii privind fenomenul avortului

1. Istoricul avortului

Practicarea avortului atât în cadrul căsătoriei cât şi în cazul relaţiilor extraconjugale şi întâmplătoare este o crimă împotriva vieţii umane în general şi a copilului în special, în ciuda întâlnirii lui, pe tot parcursul istoriei omenirii, ca o realitate, din nefericire, constantă, apărută şi justificată de mulţi reprezentanţi ai omenirii. În epoca veche, orice metodă folosită pentru întreruperea sarcinii era considerată nepermisă, avortul fiind considerat ca fiind crimă, omucidere. Societăţile primitive nu cunoşteau avortul; infanticidul era mai simplu de realizat; şeful familiei avea dreptul absolute asupra descendenţilor săi.

Datele istorice ne prezintă în mare parte a cazurilor avortul ca act care ar trebui sancţionat penal. Primul text penal privind avortul, se găseşte în legile asiriene. Originalitatea textului constă în faptul că femeia care practica avortul era “pedepsită prin tragerea în ţeapă, urmată de neingaduirea înmormântării ei; dacă femeia murea în urma avortului, cadavrul ei era supus aceleiaşi pedepse” În India Antică, legile lui Manu asimilau avortul cu omuciderea.

Este interesantă, dacă nu chiar uimitoare teoria lui Aristotel care considera avortul ca o crimă decât după ce fătul a primit suflul vieţii. Or, această perioadă era fixată de la a 14-a zi la a 25-a zi de concepţie. Astăzi, medicina demonstrează în experimentele pe embrioni umani pentru fertilizarea în vitro, faptul că limită superioară este stabilită a 14-a zi, data embriologică a apariţiei sistemului nervos. Această teorie poate fi combătută astăzi deoarece apariţia sistemului nervos este reprezentată de diferenţierea liniei primitive care, care precede geneza sistemului circulator şi al encefalului, care după unii reprezintă momentul în care fătul primeşte suflul vieţii.

Hippocrate, în celebrul său jurământ care a constituit regula de conduită medicală de-a lungul secolelor, interzise practica avorturilor : “Nu voi da nimănui un medicament care să-i provoace moartea şi nici nu voi sugera o asemenea intenţie. De asemenea, nu voi aplica vreunei femei un pesar abvortiv”. *(dan oprea, fil avort, pag 36)

Kogler Rusu Ioan în cartea sa spunea că la Roma avortul era practicat clandestin în special de “matroane”, moaşe empirice, un fel de vrăjitoare locuind în cartierele rău famate. Legile pedepseau sever provocarea de avort. Numeroşi împăraţi au luptat împotriva “crimei extraordinare”. O lege a împăratului Valentinian aplică pedeapsa cu moartea, iar Iustinian, pe lângă pedepsele prevăzute de legile anterioare, permite repudierea soţiei de către soţ. **

Autorul Nicodim Măndiţă face referire, în cartea sa, despre istoricul avorturilor. Femeile în trecut se fereau ca de moarte să-şi avorteze copiii, dar recurgeau la alte metode barbare, ucigânu-i sau lepădându-i după naştere. În felul acesta femeile rămâneau sănătoase, dar lipsite de copii. ***

Odată cu apariţia creştinismului, concepţia de crimă se impune şi represiunea se intensifică: avortul este asimilat cu omuciderea şi pedeapsa prevăzută nu poate fi decât aceea a asasinilor. În Evul Mediu crima de avort era pedepsită cu moartea şi complicii sufereau aceeaşi pedeapsă: vinovatul era spânzurat, iar bunurile confiscate.

În epoca modernă, odată cu progresele din domeniul ştiinţelor medicale, avortul se legalizează, devenind o problemă de etică şi morală, nu şi juridical.

În zilele noastre, avortul este considerat o operaţie, dar nu una obişnuită, pe câmp deschis, ci o operaţie oarbă, bazată pe o tehnică specială. Tocmai din acest motiv, anume că medicul nu vede şi nu poate urmări ceea ce efectuează, se pot întâmpla accidente, adică există periocolul perforării uterului cu aparatura folosită sau pot rămâne resturi atât placentare cât sio ale produsului de concepţie în uter, care provoacă nu rareori infecţii uterine şi duc la cicatrici şi sterilitate.

O anumită experienţă istorică arată că orice legiferare restrictivă, în afara asigurării condiţiilor socio-economice de susţinere a natalităţii, nu stimulează dorinţa de a avea copii, dorinţa înscrisă în legile vieţii şi în natura umană, ci dimpotrivă duce în mod paradoxal la denatalitate, pierzându-se mai multe vieţi decât cele ce se nasc creând grave riscuri pentru mamă (decese, sterilitate etc) precum şi conflictele intrafamiliale prin sarcină nedorită sau prin consecinţele abuzului de avort.

2. Scurt istoric al avortului în România

Ca şi majoritatea ţărilor din estul Europei, România are o îndelungă istorie de recurgere la avort, care, în combinaţie cu metodele tradiţionale de contracepţie a fost responsabil de declinul rapid al fertilităţii în anii 1950. Chiar înainte de a se legalize avortul în 1957, se utilizau pe scară largă avorturile clandestine, realizate de medici sau de alte persoane ce se ocupau în mod tradiţional de astfel de intervenţii, pentru a se evita consecinţele unei sarcinii nedorite. În anii 1957-1965, întreruperea de sarcină efectuată în condiţii legale a fost principala metodă de dirijare a fertilităţii în România.*